Notiunea de Marfa

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Notiunea de Marfa.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 10 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Noţiunea de marfă

“În hotărârea dată la 10 decembrie 1968 Curtea a definit marfa ca fiind orice produs apreciabil în bani şi susceptibil să formeze obiectul unei tranzacţii comerciale.”

În terminologia de drept comunitar, se întâlnesc câţiva termeni cu valoare egală: marfă (art. 28 (1) TFUE), produs (art. 28 (2) si art. 29 TFUE), precum şi cel de bun, ultimul fiind folosit de jurisprudenţă. Noţiunea de marfă nu este explicată de tratatul constitutiv, astfel încât a fost definita de Curtea de Justiţie. Este relevanta în acest sens speţa Comisia c. Italiei. În temeiul unei legi din 1939, Italia practica o taxa la exportul articolelor de interes artistic, istoric, arheologic si etnografic. Comisia a intentat o acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor comunitare, potrivit art. 169 TCEE (258 TFUE), susţinând ca se încalca fostul art. 16, ce interzicea taxele vamale si taxele cu efect echivalent la exporturi. Printre motivele invocate în aparare, considerând că aceste dispoziţii se aplica doar „bunurilor din comerţul comun”, adica bunurilor obisnuite, statul italian a pretins ca obiectele prevazute de lege nu pot fi asimilate bunurilor de consum sau de folosinţă generala.

Curtea a replicat însă că, în sensul dispoziţiilor tratatului privind uniunea vamala, prin marfă se înţelege orice bun care poate fi evaluat în bani si care este susceptibil, ca atare, să facă obiectul unor tranzacţii comerciale. Deşi obiectele vizate de legea italiană se disting, prin calitaţile lor, de alte bunuri din comerţ, împart cu cele din urmă însuşirea ca pot fi evaluate pecuniar şi astfel pot face obiectul tranzacţiilor comerciale.

Ulterior, Curtea a statuat că în sfera mărfurilor supuse regimului comunitar al liberei circulaţii intra si produsele agrare, energia, suporturile de sunet (discuri, casete). Chiar si deseurile sunt considerate marfuri, în sensul TFUE: nu doar cele reciclabile si reutilizabile, ci si cele nereciclabile si nereutilizabile. Astfel, în cauza nr. C-2/90, Comisia c. Belgiei, guvernul belgian susţinea că deseurile nereciclabile si nereutilizabile nu pot fi apreciate ca fiind marfuri, întrucât nu au nicio valoare comerciala intrinseca si prin urmare nu pot face obiectul unei vânzari. Operaţiunile de eliminare a acestor deseuri ar ţine de dispoziţiile din tratat relative la libera prestare a serviciilor. Curtea a răspuns însa ca obiectele ce sunt transportate peste graniţa pentru a da loc unor tranzacţii comerciale sunt supuse prevederilor privind libera circulaţie a mărfurilor. Prin această decizie a fost nuanţată definiţia clasică:asadar, nu numai obiectele care au o valoare de piaţă sunt mărfuri, ci şi cele susceptibile de a genera costuri pentru o întreprindere.

Din exemplul anterior, se observă ca uneori noţiunea de marfă este mai greu de definit.

Sunt considerate mărfuri ce nu sunt supuse taxelor vamale sau altor taxe cu efect echivalent produsele care sunt originare din statele membre, ca şi cele care provin din state terţe care se găsesc în liberă practică în Comunitate.

Potrivit Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin marfă se înţelege orice bun transportat peste o frontieră, în scopul unor tranzacţii comerciale. Natura sau destinaţia particulară a bunului respectiv nu sunt relevante pentru a fi caracterizat în acest mod. Bunăoară, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie au fost considerate ca fiind mărfuri bunurile care sunt folosite pentru consum; medicamentele; electricitatea. Marfa poate fi un bun cultural, o operă cinematografică, editarea cărţilor sau furnizarea unui material de învăţământ, în schimb, banii nu constituie o marfă când sunt folosiţi cu mijloc de plată.

Libera circulaţie a mărfurilor reprezinta nucleul pieţei interne. De altfel, pentru unele state membre, cum ar fi Marea Britanie, raţiunea de a intra în Comunitate a fost tocmai aceea ca produsele lor sa aiba acces liber pe o piaţă de amplitudinea celei comunitare. Libertatea de circulaţie a marfurilor are doua laturi: una interna si una externa. Acesti factori nu sunt de natura sa altereze importanţa analizei lui Ricardo, ci pun în evindenţă dificultăţile numeroase ce stau în calea comportamentului economic raţional. Pe plan intern, bunurile originare din UE circula liber între statele membre.

Originea mărfurilor

Determinarea originii marfurilor permite distincţia între produsele din Uniunea Europeană, ce beneficiază în mod automat de libera circulaţie, si produsele din statele terţe, care trebuie supuse taxelor vamale. Pe de alta parte, este interesul de a distinge si între marfurile importate din afara Uniunii, deoarece taxele variaza în funcţie de statul în care au fost produse (unele state beneficiaza de tratament vamal preferenţial.Originea corespunde ţării în care marfurile au fost produse, compuse sau fabricate. În cazul cel mai simplu, potrivit art. 36 (1) Codul vamal comunitar modernizat, sunt originare dintr-o ţara marfurile obţinute în întregime în acea ţara. Când în producerea bunurilor au intervenit mai multe ţări, ţara de origine este cea în care au fost supuse ultimei transformari substanţiale – art. 36 (2) Codul vamal comunitar modernizat. Pentru definirea originii, nu este suficient clasamentul tarifar al produselor transformate, întrucât tariful vamal comun a fost conceput în funcţie de exigenţe proprii, si nu în funcţie de determinarea originii. Din contra, determinarea originii trebuie sa se fondeze pe o distincţie obiectiva şi reala între produsul de baza si cel transformat, ţinându-se seama în mod esenţial de calităţile materiale specifice ale fiecarui produs (Hotarârea din 26 ianuarie 1977, Gesellschaft für Überseehandel, 49/76, Rec., p. 41, punctul 5). Transformarea este substanţială numai daca produsul care rezulta din aceasta prezinta proprietăţi si o compoziţie specifică proprii, pe care acesta nu le avea înainte de aceasta transformare sau prelucrare. Operaţiunile care afecteaza prezentarea unui produs în scopul utilizarii acestuia, dar care nu antreneaza o modificare calitativă importantă a proprietaţilor sale, nu sunt susceptibile sa determine originea produsului respectiv. Practica de a construi pe teritoriul UE uzine în care se efectueaza doar montajul ridica dificultaţi de stabilire a originii produselor. Curtea a aratat ca trebuie considerate ca operaţii simple de asamblare cele care nu impun personal care sa aiba o calificare specifica.

Curtea a recurs la criterii suplimentare:

Primul criteriu a fost denumit în doctrina cel al operaţiei centrale. Se descompune procesul tehnologic în mai multe etape si se reţine cea mai importantă operaţie din cele pe care le presupune procesul tehnologic. O operaţiune de asamblare a unor diferite elemente constituie o transformare sau o prelucrare substanţială atunci când, privită din punct de vedere tehnic si având în vedere definiţia mărfii în cauza, reprezinta stadiul de producţie determinant în cursul căruia se concretizează destinaţia componentelor utilizate si în cursul caruia sunt conferite marfii respective proprietaţile sale calitative specifice (hotarârea din 31 ianuarie 1979, Yoshida, 114/78, Rec., p. 151, si hotarârea Brother International, citata anterior, punctul 19). Criteriul valorii adaugate este un alt criteriu. Având în vedere varietatea de operaţiuni care ţin de noţiunea de asamblare, sunt situaţii în care examinarea pe baza criteriilor de ordin tehnic poate sa nu fie concludenta pentru determinarea originii unei mărfi. În aceste situaţii, valoarea adaugată prin asamblare trebuie sa fie luata în considerare ca un criteriu subsidiar (hotarârea Brother International). În ce priveşte aplicarea acestui criteriu si mai ales chestiunea de a sti care este nivelul valorii adaugate necesar pentru a determina originea mărfii în cauza, trebuie sa se plece de la ideea ca ansamblul operaţiunilor de asamblare trebuie sa antreneze o crestere sensibila a valorii produsului finit. În aceasta privinţă, este cazul sa se aprecieze, în fiecare speţa, daca importanţa valorii adaugate în ţara de asamblare justifica, prin comparaţie cu valoarea adaugata în alte ţări, atribuirea de origine ţării în care se face asamblarea. (decizia Brother International, cit. supra). În speţa Brother International, valoarea adaugata, de doar 10%, a fost considerata insuficienta pentru conferirea originii. E de adaugat ca forul Uniunii a acceptat o practica a Comisiei de a impune ca, în urma operaţiilor de asamblare si, daca este cazul, a încorporarii unor piese originare, cresterea valorii obţinute sa reprezinte cel puţin un anumit procent din preţul de fabrică al produselor, pentru ca fabricarea lor sa le confere originea în Nara de asamblare (de exemplu, în cazul receptoarelor de televiziune, valoarea operaţiilor de asamblare trebuie sa fie de cel puţin 45% – CJCE, hotarârea din 8 martie 2007, C-447/05, Thomson).

Fisiere in arhiva (1):

  • Notiunea de Marfa.docx