Noțiunea și Clasificările Drepturilor Omului

„ Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii” .

Deşi problematica “ Drepturile Omului” pare să fie o chestiune specifică secolului XXI, ea nu este totuşi absolut nouă în istoria umanităţii. Ideea de “drepturi ale omului ” îşi are rădăcinile înca în cele mai vechi timpuri cum ar fi anul 300 î.Hr. În filosofia istorică greco- romană întemeiată de Zenon. Acesta contura ideea că fiecare individ este îndreptătit să pretindă recunoaşterea propriei sale demnităţi şi respectarea lui ca persoană.

În ceea ce priveşte expresia garantării libertaţilor, primul document relevant îl constituie Magna Charta Libertatum din 1215, prin care nobilimea engleză a reuşit să impună respectarea privilegiilor ei de către rege. A fost urmată de alte documente ca: “Pettition of Rights” (1628) şi “Haleas Corpus Acte” (1679) în Anglia, care urmăreau îngrădirea absolutismului monarhic şi afirmarea libertăţii individului iar în Statele Unite ale Americii de “Bill of Rights” (Virginia 1776) şi Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii de la 4 iulie 1776.

Aceste documente se bazau pe concepţiile filosofice privind libertatea personală şi libertatea politică a filosofilor englezi moderni. Revoluţia franceză de la 1789 a propus un alt document important: Declaraţia Drepturilor Omului si Cetăţeanului.

Una dintre cele mai importante realizari ale Consiliului Europei este Conventia Europeană a Drepturilor Omului. Acest tratat internaţional defineşte drepturile şi libertăţile inalienabile ale fiecăruia dintre noi şi obligă statele la garantatarea acestor drepturi pentru fiecare dintre cetăţenii lor. Mai mult, el instituie un sistem internaţional de protectie: statele şi persoanele particulare pot sesiza instituţiile de la Strasbourg în cazul violării Conventiei.

Drepturile fundamentale consacră la nivel normativ acele drepturi ale omului pe care guvernanţii doresc să le garanteze; prin urmare, forţa lor juridică şi garanţiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate.

Conceptul de drepturi fundamentale prezintă nu doar avantajul menţionării drepturilor într-un act juridic cu forţă obligatorie ci şi pe acela al relativităţii discuţiilor legate de numărul, definiţia, conţinutul normativ şi garanţiile drepturilor respective.

Drepturile omului desemnează “în limbajul politic uzual, acele libertăţi inerente calităţii de fiinţa umană, pe care o comunitate trebuie să le asigure, din motive etice, prin legi. Există drepturi “naturale”, “pre-statale”, “înnăscute” şi “inalienabile”, prin a căror respectare şi apărare se legitimează un sistem politic." Sintagma “drepturile omului” are o accepţiune ce ţine mai mult de discursul politic, de ideologie, de concepţia dreptului natural. La început, în concepţia autorilor revoluţiei franceze, “drepturile omului” erau prerogative abstracte, negarantate în justiţie, dar conceptul mai are şi sensul de drepturi subiective, pe care individul le poate exercită contra statului, fiind garantate în justiţie. Spre deosebire de “drepturile omului”, expresia “drepturile fundamentale” are întotdeauna un conţinut predominant juridic, ea referindu-se la drepturile pe care individul le poate reclama în justiţie, împotriva autorităţii. Ele nu au un conţinut abstract, filosofic, universal, ci sunt legate de o consacrare pozitivă în lege sau Constituţie şi de efectivitatea garanţiei lor juridice, în faţa instanţei. Începând cu secolul XVIII, englezii şi americanii le-au consacrat în legislaţiile lor, ca drepturi ce reveneau locuitorilor. Mai demult, “drepturile omului” reprezentau doar un ghid orientativ, fără valoare juridică; treptat însă “drepturile omului” şi “drepturile fundamentale” ajung să interfereze. În documentele oficiale apare uneori sintagma: “drepturile omului şi libertăţile fundamentale”. Expresia “drepturile omului” reprezintă la nivel internaţional drepturile fiinţei umane, fiinţa înzestrată cu raţiune şi conştiinţa, căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile.

1. Noţiunea “drepturile omului”

Noţiunea „ drepturile omului” este reltiv imprecisă. „Ştiinţa drepturilor omului” este o disciplină specială a ştiinţelor umane al cărei obiect este de a studia raporturile dintre oameni în funcţie de demnitatea umană, determinând drepturile şi facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru dezvoltarea fiecărei personalităţi umane.

Drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. În cadrul drepturilor omului, noţiunea de demnitate umană este esenţială, întrucât ea apare, prin excelenţă, ca un principiu matrice care constituie soclul drepturilor fundamentale.