Noțiuni generale privind dreptul financiar

Noțiunea de „Drept” este definită, în general, ca fiind, un ansamblu de norme juridice, constituite într-un sistem unitar, într-o societate dată.

Teoria dreptului face distincție, între două mari diviziuni ale acestuia, respectiv: dreptul public și dreptul privat. În acest context, este de menționat că relațiile sociale din domeniul finanțelor publice, sunt reglementate de normele dreptului financiar, care fac parte din diviziunea de drept public.

Având în vedere că scopul urmărit de dispozițiile legale, care reglementează relațiile financiare, este acela de a satisface nevoile statului, face ca dreptul financiar să fie încadrat în diviziunea dreptului public.

Dreptul financiar este definit, de specialiștii în domeniu, ca fiind „ansamblul unitar de norme și principii juridice, care reglementează relațiile financiare, ca relații sociale în formă economică, de formare, administrare, întrebuințare și control al resurselor financiare publice, aparținând statului, colectivităților locale și instituțiilor publice ale acestora”.

Din punct de vedere formal, dreptul financiar este format din totalitatea actelor normative, care reglementează relațiile de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale instituțiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societății.

Trăsăturile dreptului financiar, se referă la faptul că:

- relațiile financiare sunt relații cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării și utilizării produsului social;

- relațiile financiare apar în formă bănească, deoarece, în cadrul producției de mărfuri și al acțiunii legii valorii, procesul de producție, de reproducție și de circulație a mărfurilor, repartiția produsului social, relațiile de schimb, retribuirea muncii, precum și relațiile dintre agenții economici sau dintre aceștia și persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relații bănești. Noțiunea de finanțe publice sau de relații financiare, nu poate fi confundată cu noțiunea de bani sau noțiunea de relații bănești. Banii reprezintă o marfă, iar finanțele sunt relații de constituire, repartizare și utilizare a mijloacelor bănești;

- relațiile financiare sunt relații fără echivalent, adică nu presupun, în mod necesar, o contraprestație directă, din partea subiectului beneficiar al mijloacelor bănești;

- mijloacele bănești repartizate și utilizate de subiectele beneficiare, nu se rambursează;

Obiectul dreptului financiar, potrivit necesităților, conținutului și cuprinsului finanțelor publice, cuprinde:

- constituirea și utilizarea fondului bugetar, al statului;

- constituirea și utilizarea fondurilor bănești proprii, ale regiilor autonome și ale instituțiilor publice;

- constituirea și utilizarea fondului, de asigurări sociale de stat și a fondului, de ajutor de șomaj;

- emisiunea monetară;

- circulația monetară, cu numerar și fără numerar;

- regimul juridic al valutelor;

- politica fiscală și bugetară, a statului;

- organizarea și funcționarea aparatului financiar, bancar și de credit;

- controlul financiar;

Astfel, dreptul financiar, ca ramură a sistemului dreptului, grupează toate normele juridice, care reglementează relațiile financiare și are mai multe subramuri, respectiv:

- subramura dreptului bugetar, care are ca obiect bugetul public și procedura elaborării, adoptării și încheierii exercițiului bugetar;

- subramura dreptului fiscal, care are ca obiect impozitele, taxele și celelalte venituri ale bugetului public, precum și normele referitoare la procedura fiscală;

Dreptul bugetar, spre deosebire de dreptul fiscal, nu se limitează numai la normele juridice referitoare la impozite, taxe, contribuții și proceduri fiscale, ci cuprinde și normele, în conformitate cu care statul își asigură, sub orice formă, resursele financiare (constituirea fondurilor și a veniturilor bugetare), norme referitoare la reglementarea cheltuielilor bugetare, la relațiile dintre stat cu autoritățile publice locale, persoanele fizice și juridice, norme referitoare la datoria publică, la controlul financiar, la mecanismele de evitare a dublei impuneri, etc.

I. Izvoarele comune (sau generale) cu izvoarele altor ramuri de drept

Din aceasta categorie fac parte următoarele :

a. Constituția României reprezintă legea fundamentala în toate sistemele de drept din statele moderne. Acest izvor determină, prin normele sale, structura statului, forma de guvernământ, componenta autorităților publice esențiale ale statului, drepturile și obligațiile cetățenilor. Cea mai mare parte a principiilor ce stau la baza întregii legislații financiar-fiscale se regăsește în cuprinsul Titlului IV, „Economia și finanțele publice”, un izvor de drept exclusiv pentru dreptul finanțelor publice.

Constituția conține însă numeroase alte dispoziții ce privesc direct sau indirect finanțele publice. Unele dintre acestea sunt cele care privesc acțiuni și obiective finanțate de stat în tot sau în parte cum sunt: gratuitatea învățământului de stat - art. 32 alin. 4, ocrotirea sănătății prin organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate - art. 34 ,protecția socială și instituirea salariului minim brut pe tara - art.41, condițiile în care se poate realiza exproprierea - art. 44, dreptul cetățenilor la pensie, asistență medicală în unitățile sanitare de stat și la șomaj și obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent - art. 47, protecția persoanelor cu handicap art. 50, dreptul la despăgubiri a persoanelor vătămate de autoritățile publice - art. 52.

Între dispozițiile constituționale care privesc direct finanțele publice și modul de constituire a resurselor publice sunt cele din art. 56, care instituie obligația cetățenilor de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice, asigurarea justă a sarcinilor fiscale și interzicerea altor prestații, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale.

b. Noul cod civil și noul cod de procedură civila în baza cărora se stabilesc regulile de competență și de judecare a cauzelor civile, precum și cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă.