Obiectul Probatiunii în Cursul Judecatii

Procedura probatiunii

1.Sarcina probatiunii (onus probandi)

Este obligatia procesuala ce revine unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurarile care formeaza obiectul probatiunii.

Aceasta obligatie revine, în principal, celui care afirma (actori incunbit probatio), adica, în procesul penal, subiectilor procesuali care exercita actiunea penala. Astfel, art. 65 alin. 1 C.proc.pen. prevede ca sarcina administrarii probelor revine organului de urmarire penala si instantei de judecata.

În cazul în care s-au strâns probe despre existenta faptei si a vinovatiei, învinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze netemeinicia lor (cel ce invoca o alta împrejurare, este obligat la rândul lui, sa o dovedeasca – „reus in excipiendo fit actor”).

În lipsa probelor de vinovatie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 alin.1C.proc.pen.).

Învinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti le revine dreptul (nu sarcina) de a dovedi împrejurarile pe care le invoca.

În acest sens, art 67 alin. 1 C.proc.pen. prevede ca, în cursul procesului penal, partile pot propune probe si cere administrarea lor.

În realizarea obligatiei privind administrarea tuturor probelor necesare într-o cauza, organele judiciare trebuie sprijinite de catre persoanele care cunosc probe sau detin mijloace de proba. În acest sens, art. 65 alin. 2 C.proc.pen. instituie obligatia ca, la cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba, sa le aduca la cunostinta sau sa le

înfatiseze.

2. Procedura administrarii probelor

Procedura probatiunii consta din descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de urmarire penala, propuneri de proba din partea partilor) dispunerea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin procedeele probatorii.

Codul nostru de procedura penala a prevazut, în mod expres si limitativ, mijloacele de proba (în art. 64) si a reglementat procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind procedeele si conditiile în care poate fi folosit.

În faza de urmarire penala, organele de urmarire penala (procurorul si organele de cercetare penala) au sarcina de a descoperi si strânge probele care trebuie administrate.

În acest scop, organele de urmarire penala se pot folosi de informatiile pe care le contin mijloacele prin care au fost sesizate (plângerea, denuntul), pot efectua cercetari la fata locului, pot chema si asculta martori, pot dispune efectuarea de expertize etc.

Obligatia de descoperire si strângere a probelor se realizeaza, însa, si prin posibilitatea acordata învinuitului sau inculpatului si celorlalte parti, de a propune probe si a cere administrarea lor. În acest sens, cu ocazia ascultarii învinuitului sau inculpatului si a celorlalte parti, organul de urmarire penala întreaba pe cel ascultat cu privire la probele pe care întelege sa le propuna (art. 72 C.pr.pen.). Daca probele propuse sunt concludente si utile, organul de urmarire va dispune admiterea si administrarea lor.

În cursul judecatii, administrarea probelor se face de catre instanta de judecata, în prezenta procurorului, a partilor si aparatorilor, în conditii de oralitate, publicitate, nemijlocire si contradictorialitate.

Cu respectarea principiilor mai sus-mentionate, instanta are obligatia sa verifice toate probele strânse în cursul urmaririi penale, care au constituit temei pentru trimiterea în judecata si, în virtutea rolului ei activ, sa dispuna, din oficiu, sau la cerere, administrarea oricaror alte probe noi, necesare aflarii adevarului.

Legea prevede posibilitatea, pentru procuror si parti, de a propune probe noi, atât înainte de începerea cercetarii judecatoresti, cât si în cursul desfasurarii acesteia (art. 320, 331, 339 C.pr.pen.), pâna în momentul epuizarii probatiunii.

Trebuie facuta precizarea ca momentul epuizarii probatiunii este numai acel moment în care au fost administrate toate probele necesare aflarii adevarului, si s-a ajuns la o concluzie certa cu privire la toate aspectele care intereseaza obiectul probatiunii.

Instanta va dispune, prin încheiere, administrarea tuturor probelor, daca sunt concludente, utile si necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele.

Spre deosebire de faza de urmarire penala, în care descoperirea si strângerea probelor sunt guvernate de regulile specifice acestei faze, care este secreta, administrarea probelor în faza de judecata se face public, oral, nemijlocit si contradictoriu.

II. Obiectul probatiunii

1. Notiunea de obiect al probatiunii

Prin obiect al probatiunii se întelege ansamblul faptelor si împrejurarilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea solutionarii cauzei penale.

În obiectul probatiunii se includ numai faptele si împrejurarile de fapt: normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât se prezuma ca ele sunt cunoscute de catre organele judiciare si participantii la procesul penal. La aceasta regula, exista însa si unele exceptii (în cazul art. 6 C. pen., art. 520 C. proc. pen.). De exemplu, în aceste situatii, existenta si continutul unei norme de drept strain trebuie dovedite, deoarece nu se poate pretinde cunoasterea legilor straine.

Cunoasterea obiectului probatiunii are deosebita importanta pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale, deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit, fixând limitele cercetarii, pentru organele judiciare.

Obiectul probatiunii poate fi : generic sau abstract, atunci când exista categorii de fapte sau împrejurari de fapt ce trebuie dovedite în orice cauza penala si concret, atunci când faptele sau împrejurarile de fapt ce trebuie dovedite sunt specifice unor anumite cauze penale.