Obiectul Probațiunii în Cursul Judecății

CAPITOLUL 1

PROBAŢIUNEA ÎN PROCESUL PENAL

Prin probă se înţelege orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei (art. 63 alin. 1 Cod penal).

Termenul probă provine din latinescul „probo” care înseamnă „a dovedi” sau din englezescul ,,probation,, care înseamnă dovadă.

Probele au un dublu caracter în procesul penal :

- proba constituie un element de cunoaştere prin intermediul căreia organul judiciar caută adevărul;

-proba constituie element de dovedire - părţile utilizând probele în scopul dovedirii susţinerilor făcute în cadrul procesului.

Nu trebuie confundate noţiunile de probă, mijloc de probă şi probaţiune.

Probele ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal sunt aduse la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă.

Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor.

Probaţiunea reprezintă activitatea de strângere şi verificare a probelor constând în acele acte procedurale prin care organele judiciare şi părţile stabilesc prin mijloacele prevăzute de lege elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale.

Importanţa probelor

Din momentul declanşării procesului penal şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor.

Formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt pe care trebuie să o stabilească şi pe care trebuie să-şi întemeieze hotărârea depinde de corecta şi completa desfăşurare a probaţiunii şi de valoarea probelor administrate.

În literatura juridică s-a afirmat că „probele sau dovezile stau la temelia hotărârii judecătoreşti”

Pe întreg procurorul parcursul procesului penal, organele judiciare identifică strângă şi interpretează probele care au legătură cu fapta pe care o cercetează şi o judecă.

Ansamblul normelor juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă poartă denumirea de sistem probator.

1.1 Clasificarea probelor

1)După funcţia procesuală pentru care sunt invocate

a) probe în acuzare sunt invocate, administrate în vederea dovedirii vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe agravante. (acestea au rolul de a confirma învinuirea, fiind utilizate atât de către partea vătămată prin infracţiune cât şi în virtutea principiului rolului activ al organelor judiciare).

b) probe în apărare - infirmă învinuirea, dovedind fie nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, fie existenţa unor circumstanţe atenuante.

2) După izvoarele sau sursele din care provin :

a) probe imediate (primare) sunt faptele sau împrejurările care ajung la cunoştinţa organelor judiciare dintr-o sursă nemijlocită, originară.

b) probe mediate - sunt cele obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, mai îndepărtată.

3) După legătura lor cu obiectul probaţiunii

a) probe directe - dovedesc în mod direct, nemijlocit fapta învinuitului sau inculpatului, referindu-se la faptul principal;

b) probe indirecte (indiciile) nu dovedesc în mod direct fapta, dar prin raportarea lor la ansamblul probator existent în cauză pot conduce la anumite concluzii despre existenţa ori inexistenţa faptului principal