Obiectul Recursului

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, în prezent fiind reglementat în art. 299-316 din Codul de procedură civilă.

În recurs, partea care exercită calea de atac poartă denumirea de recurent, iar cea împotriva căreia se exercită recursul, intimat. Poate avea calitate de recurent sau de intimat oricare dintre părţi indiferent de poziţia procesuală avută în faţa instanţei de fond.

Recursul poate fi definit prin următoarele atribute ale sale:

1. în mod incontestabil, primul şi cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului ne este oferită chiar de Codul de procedură civilă prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat Căilor extraordinare de atac, al Cărţii a II-a.

2. recursul este o cale de atac comună, deoarece se află la dispoziţia părţilor din proces.

3. un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la această regulă există o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 3041, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., instanţa având posibilitatea de a examina cauza „sub toate aspectele”.

4. recursul, spre deosebire de apel, nu este însă suspensiv de executare. De la această regulă există însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute în mod expres de lege. Potrivit art. 300 alin. (1) C.proc.civ. „Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauze le privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege”. În aceste cazuri, legea recunoaşte recursului efect suspensiv în considerarea dificultăţilor ce ar putea fi create de repunerea părţilor în situaţia anterioară în acele împrejurări în care hotărârea instanţei de recurs ar determina anularea hotărârii atacate.

5. un alt atribut al recursului este acela că el constituie o cale de atac de reformare. Recursul se adresează unei instanţe superioare în scopul exercitării controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau netemeinice.

6. este o cale de atac subsecventă. Astfel, când legea prevede şi calea de atac a apelului, recursul nu poate fi exercitat omisio medio (adică evitând apelul).

Termenul de recurs, dacă legea nu prevede altfel, este de 15 zile, şi începe să curgă de la comunicarea hotărârii atacate. Codul de procedură civilă instituie însă şi unele termene speciale de recurs.

De exemplu, în materia conflictelor de competenţă sau a ordonanţei preşedinţiale, termenul este de 5 zile, iar în material conflictelor de drepturi este de 10 zile. Alteori, legea prevede că termenul de recurs începe să curgă de la pronunţarea hotărârii (în materia perimării judecăţii sau a declinării competenţei).

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul, împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.