Obligația de Informare și Sfătuire a Consumatorului de Către Comerciant în Contractul de Credit Destinat Consumatorilor

1. Sediul materiei

La nivel comunitar obligaţia de informare şi sfătuire a consumatorului este reglementată de următoarele acte:

- Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori.

La nivel naţional aceasta obligaţie este reglementată în următoarele acte:

- Ordonanţa de urgenţă 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată şi modificată prin Legea nr. 288/2010;

- Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, modificată şi completată.

2. Domeniul de aplicare

Ordonanţa 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, cu actualizările şi completările ulterioare, reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul contractelor de credit pentru consumatori. Ordonanţa reglementează la art. 2 cazurile, având caracter de excepţie, în care nu se aplică prevederile sale. Acestea sunt :

- Contractele de închiriere sau de leasing care nu prevăd obligaţia de a cumpăra bunul care face obiectul contractului;

- Contractele de credit sub forma «descoperitului de cont», conform cărora creditul trebuie rambursat în termen de o lună;

- Contractele de credit prin care creditele sunt acordate fără dobândă şi fără alte costuri sau contracte de credit cu termen de rambursare de 3 luni şi costuri de până la 0,5% din valoarea contractului de credit;

- Creditele acordate de către un angajator angajaţilor săi, fără dobândă sau cu dobândă anuală efectivă mai mică decât cea practicată pe piaţă;

- Contractele de credit încheiate cu firmele de investiţii sau cu instituţiile de credit în scopul de a permite unui investitor să efectueze o tranzacţie referitoare la unul sau mai multe instrumente financiare, atunci când societatea de investiţii sau instituţia de credit care acordă creditul este implicată într-o astfel de tranzacţie;

- Contracte de credit care sunt rezultatul unei hotărâri pronunţate de o instanţă sau de o altă autoritate instituită conform prevederilor legale;

- Contractele de credit referitoare la amânarea, cu titlu gratuit, a plăţii unei datorii existente, neînţelegându-se prin acestea contractele de restructurare, de reeşalonare etc.;

- Contractele de credit la încheierea cărora consumatorului i se cere să pună la dispoziţia creditorului un bun mobil, cu titlu de garanţie, şi în cazul cărora răspunderea consumatorului este strict limitată la respectivul bun mobil oferit drept garanţie. Nu se înţeleg prin acestea contractele de credit în temeiul cărora bunul oferit drept garanţie este însuşi bunul finanţat;

- Contracte de credite referitoare la creditele acordate unui public restrâns pe baza unei dispoziţii legale de interes general, la rate ale dobânzii mai mici decât cele practicate în mod obişnuit pe piaţă sau fără dobândă ori în condiţii care sunt mai avantajoase pentru consumator decât cele obişnuite de pe piaţă şi cu dobânzi mai mici decât cele practicate în mod normal pe piaţă.

3. Definiţia noţiunii

Conform Ordonanţei 50/2010, noţiunile de consumator, contract de credit şi creditor sunt definite astfel:

Consumatorul este persoana fizică ce acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale sau profesionale;

Contractul de credit este contractul prin care un creditor acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilităţi financiare similare, cu excepţia contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de acelaşi fel, atunci când consumatorul plăteşte pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor;

Creditorul este persoana juridică, inclusiv sucursalele instituţiilor de credit şi ale instituţiilor financiare nebancare din străinătate, care desfăşoară activitate pe teritoriul României şi care acordă sau se angajează să acorde credite în exerciţiul activităţii sale comerciale ori profesionale.

4. Elemente caracteristice

Ordonanţa 21/1992, la art. 3, stipulează faptul că unul din drepturile fundamentale ale consumatorilor este acela „de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acesta să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori”.

Elementele avute în vedere de legiuitor la instituirea obligaţiei de informare

Prin instituirea obligaţiei de informare a consumatorului legiuitorul urmăreşte:

- Echilibrarea raportului de forţe dintre acesta şi comerciant;

- Crearea tuturor condiţiilor necesare pentru adoptarea celei mai optime decizii de cumpărare;

- Evitarea prejudicierii consumatorului de către comerciant prin folosirea de către acesta din urmă a unor termeni şi expresii ce nu sunt înţelese corect de către consumator, precum şi prin folosirea unor formulări vagi ce pot fi interpretate în diverse moduri.

Prin instituirea acestei obligaţii în sarcina furnizorului legiuitorul urmăreşte probabil şi crearea condiţiilor necesare pentru existenţa unei pieţe financiare transparente şi cât mai apropiată de caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă, în care legea cererii şi ofertei este pe deplin respectată, consumatorul adoptă decizii de cumpărare raţionale, pe baza informaţiilor de care dispune iar producătorii, pentru a putea exista pe piaţă, sunt puşi în faţa efortului de a-şi îmbunătăţii continuu oferta prin calitate superioară şi/sau preţ mai mic.

Modul şi momentul de realizare a informării

Aceiaşi ordonanţă, la art. 91 respectiv 92, pune în sarcina prestatorilor de servicii financiare obligaţia de a-i informa pe consumatori „în mod corect” şi gratuit despre toate condiţiile contractuale înainte de încheierea efectivă a contractului. Astfel furnizorul de servicii financiare, la solicitarea unei oferte de credit, este obligat să ofere gratuit un document care să prevadă toate costurile ce urmează a fi suportate de consumator.

De asemenea, se poate observa că odată cu armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană, comercianţii nu mai pot utiliza în cadrul ofertelor tipărite caractere minuscule, menite să treacă neobservate de consumatori şi astfel să conducă la obţinerea unui beneficiu contractual sporit pentru furnizor în defavoarea consumatorului. Noile reglementări legislative impun obligaţia ca informaţiile să fie scrise „vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceiaşi mărime.”