Ocrotirea Minorului prin Părinți

Secţiunea I

Noţiunea, durata şi principiile ocrotirii părinteşti

1. Noţiunea de ocrotire părintească. Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţii săi, fie prin tutore. Minorii care se găsesc în dificultate sunt ocrotiţi în cadrul măsurilor prevăzute de Legea nr. 272/2004.

De asemenea minorii mai sunt ocrotiţi în cadrul instituţiilor adopţiei, curatelei minorilor şi a celei privind pe minorul interzis.

Dispoziţiile art. 101 din Codul familiei (C. fam.) prevăd că “părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii”.

Câtă vreme este cu putinţă ca minorul să nu fie lipsit de îngrijirea ambilor săi părinţi, ori cel puţin a unuia dintre aceştia, ocrotirea minorului este încredinţată de lege părinţilor.

Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul juridic de protecţie al minorului în cadrul căruia drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile acestuia se exercită şi, după caz, se îndeplinesc de către părinţii săi .

Ca natură juridică, ocrotirea părintească este o instituţie juridică de natură complexă, în sensul că ea aparţine dreptului familiei, mai ales în ceea ce priveşte persoana minorului, dar aparţine şi dreptului civil, îndeosebi cu privire la bunurile minorului, după cum aparţine şi altor ramuri de drept, precum dreptul procesual civil, dreptul muncii şi securităţii sociale etc .

În sprijinul celor arătate mai sus se poate invoca şi art. 3 alin. 2 – 4 din Legea nr. 272/2004, care prevede că răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. În subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijinii părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenţia statului este complementară; statul asigură protecţia copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specială realizată de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu.

Trebuie făcută menţiunea că această instituţie o înlocuieşte pe cea a puterii părinteşti din vechea legislaţie ( art. 325 – 341 din Codul civil ), care era definită ca totalitatea drepturilor

acordate de lege părinţilor asupra persoanei şi bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor şi neemancipat.

Potrivit legislaţiei actuale în privinţa ocrotirii minorului, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinţi, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creşteri şi educări a copilului. Astfel, instituţia ocrotirii părinteşti este în strânsă legătură cu funcţia educativă a familiei, educarea şi formarea pentru viaţă a minorului.

Legiuitorul urmăreşte ca ocrotirea minorului să se exercite prin părinţi, şi numai în cazuri speciale, prin alte moduri de ocrotire.

Prin ocrotirea părintească se realizează în acelaşi timp un scop personal, constând în creşterea, educarea şi pregătirea copilului pentru viaţă, dar şi un scop social privind creşterea şi educarea minorului în conformitate cu normele morale ale unei societăţi şi cu regulile de convieţuire socială .

2. Durata ocrotirii părinteşti. Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe toată perioada minorităţii. Chiar adcă minorul este pus sub interdicţie, potrivit art. 150 C. fam., el rămâne sub ocrotirea părinţilor până la împlinirea vârstei majoratului fără a i se numi un tutore.

Ocrotirea părintească încetează în privinţa minorului care se căsătoreşte, deoarece acesta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Această situaţie se poate întâmpla în cazul femeilor, care, potrivit art. 4 C. fam., au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei de 16 ani şi, în anumite condiţii, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani .

Prin urmare, ocrotirea părintească presupune că persoana nu a împlinit 18 ani şi nu are capacitatea deplină de exerciţiu.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ sau al încetării ei prin deces , soţul care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu, căci nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă că acesta se pierde şi, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii părinteşti asupra acestuia.