Omorul săvârșit în stare de afect (art. 146 din Codul Penal al Republicii Moldova)

INTRODUCERE

Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care fiind transmise din generație în generație asigură progresul continuu al societății. Numai el este capabil să se perfecționeze continuu, să-și examineze critic comportarea, să se lase influențat de regulile de conduită din societate și să acționeze cu devotament și pasiune pentru realizarea marelor idealuri ale omenirii.

Viața este ca un fenomen complex, ca formă de mișcare, ea are la bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială, ca relație socială, implicit relațiile legate de ea. In consecință în cadrul acestor relații sociale, referitoare la dreptul persoanei la viață, fiecare persoană, luată în considerare individual,apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricăror fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață. Legea penală, ca expresie a voinței societății apără viața omului nu ca un bun individual, deși este incontestabil că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ, ci ca un bun social.

Noțiunea generală a omorului reprezintă un reper care ne permite să soluționăm corect chestiuni particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor, să cunoaștem semnele individuale ale infracțiunii comise și să verificăm conformitatea lor cu prevederile legii. Problema afectului este una din cele mai complicate nu doar în teoria dreptului penal, dar și în psihologic, pedagogic. Este imposibil de a întemeia răspunderea penală, de a determina limitele unei astfel de răspunderi dacă ea nu este anticipată de argumentarea psihologică a acesteia.

P. Janet interpretează afectul ca o regresiune la conduite inferioare și tocmai aceasta reduce posibilitățile controlului și reglajului conștient. În contextul afectului sunt implicate dispoziții instinctive. Totuși stările de afect reproduc și modele sociale fără a se conforma însă unei organizări raționale.

Afectivitatea, privită în mod general, cuprinde stările afective elementare, emoțiile, dispozițiile, sentimentele și pasiunile. În stările afective elementare, includem starea de afect, caracterizată printr-o puternică încărcătură emoțională, cu un debut brusc și o desfășurare furtunoasă, însoțită de modificări mimico-pantomimice și neurovegetative (tahicardie, oscilații tensionale, paloarea sau îmbujorarea feței etc.). Starea de furie, de mânie este considerată o reacție emoțională primitivă, caracterizată printr-o capacitate scăzută. Sentimentele sunt stări emoționale mult mai complexe, mult mai stabile și generalizate. Pasiunile se deosebesc de sentimente prin amplitudinea mai mare a trăirii, prin angajarea mai puternică, prin caracterul mai stabil al relațiilor pe care le realizează cu ambianța. Puternic instrumentate volițional, acestea generează impulsuri spre activitate, fiind susceptibile de mari înfăptuiri. Pasiunea pentru artă, pentru știință, pentru profesia aleasă de coordonare a răspunsurilor, a activității psihomotorii, printr-o înaltă tensiune afectivă care limitează câmpul conștiinței la acel nivel conflictual. Aceste stări trebuie deosebite de stările de afect patologic, în care se tulbură luciditatea conștiinței, subiectul pierzând astfel capacitatea de discernământ și de apreciere critică a faptelor sale și a consecințelor acestora.

Întrucât în stare de afect intervine o îngustare a câmpului de conștiință și chiar subordonarea acesteia tendinței afective, în legislație se are în vedere dacă infracțiunea a fost comisă în stare de afect. În psihologia modernă se formulează recomandări de prevenire sau înlăturare a efectelor negative ale afectului, prin amânarea și comutarea reacțiilor, efectuarea de mișcări menite să reducă încordarea, trecerea la analiza detaliată a situației.

Astfel, reieșind din cele menționate obiectul prezentei investigații îl reprezintă cele mai relevante aspecte teoretice și practice ale infracțiunilor de omor săvârșite în stare de afect (art.146 CP RM) și de pruncucidere (art.147 CP RM). Ambele infracțiuni analizate sunt săvârșite prin omor. În afară de aceasta, ele se aseamănă prin responsabilitatea redusă a persoanei care le săvârșește. Însă, în afară de similitudini, infracțiunile prevăzute la art.146 și 147 CP RM se caracterizează prin anumite diferențe specifice. Acestea se referă la: victima infracțiunii; timpul de săvârșire a infracțiunii; particularitățile stării emoționale a subiectului infracțiunii; subiectul infracțiunii. Conținând multiple referiri la exemplele din practica judiciară, studiul de față are ca repere următoarele aspecte teoretice: obiectul juridic special; obiectul material; victima; conținutul faptei (acțiunii sau inacțiunii) prejudiciabile; urmările prejudiciabile ale infracțiunii și legătura cauzală; alte semne ale laturii obiective a infracțiunii; indicarea tipului componenței de infracțiune în funcție de rezultatul infracțiunii (componență materială); momentul de consumare a infracțiunii; forma și tipul vinovăției; motivul și scopul infracțiunii; starea emoțională a subiectului infracțiunii; condițiile generale și speciale ale subiectului infracțiunii.

1. NOTIUNEA DE AFECT, CARACTERISTICA ȘI FORMELE STĂRILOR DE AFECT

1.1 Noțiunea de afect și caracteristica acestei stări

Afectul reprezintă o reacție emoțională de tip exploziv cu slăbirea controlului voluntar asupra comportării omului. Decurge în cîteva etape. Etapa inițială se caracterizează printr-o creștere rapidă și intensă a încordării emoționale, etapa a doua — prin destinderea stării emoționale și etapa a treia — prin epuizare psihofizică de intensitate variată. Există afect fiziologic și afect patologic. Afectul fiziologic se manifesta prin emoții puternice cauzate de jigniri nemeritate, în timpul cărora individul poate comite acțiuni, de care apoi regretă. Afectul patologic se manifesta prin obnubilarea pronunțată a cunoștinței, agitație psihomotorie pronunțată și acțiuni cu caracter automat, de care omul mai târziu nu-și amintește. Diferențierea acestor două varietăți de afect prezintă o mare însemnătate pentru psihiatria judiciară.

Afectul reprezintă trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau o situație și tendințele noastre (termenul "obiect" e luat în sens filosofic - fiind ceea ce cunoaștem, ființa sau lucru). Termenul de "afect" este sinonim cu "stare afectiva" ; el e utilizat de unii într-un sens foarte restrâns. Afectele sunt în indisolubila legătura cu trebuințele, tendințele, interesele și aspirațiile noastre. Ele oglindesc, în fiecare moment, situațiile prezente, rezultatele conduitei noastre în raport cu impulsurile și dorințele noastre. Totodată, într-o măsură mai mare sau mai mica, constituie imbolduri către anume reacții, manifestări, acțiuni. Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate susținută. De aceea, până în anii patruzeci, motivația era inclusa în capitolul consacrat afectivității. După cel de-al doilea război mondial, vom găsi afectele menționate în cadrul studiilor despre motivație. În ultimii ani, a apărut și tendința de a le studia separate. Oricum, motivația și stările afective sunt de fapt inseparabile în realitate.

a) Afectul implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa. Daca un obiect este în concordanta cu trebuințele noastre rezulta o stare pozitiva, pe care o caracterizam ca plăcută, fiind însoțită de tendințe, mișcări de apropiere. O camera încălzită iarna ne impresionează favorabil. Dimpotrivă, când o situație e în contradicție cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută, întovărășită de impulsuri spre evitare, îndepărtare: o hala în care zgomotul e infernal, iar atmosfera, sufocanta ne repugna. Afectele au tendință de polaritate. Vasile Pavelcu vorbea de sensul "timic" (de la grecescul thime, însemnând valoare). Ele sunt fie pozitive, fie negative. Indiferenta apare în lipsa oricărei stări afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie.

b) Afectele sunt subiective în sensul dependentei lor de trebuințele noastre actuale. Totuși, când e vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reacțiile noastre se direcționează foarte stabil si pentru multa vreme.

c) O alta caracteristica este totalitatea. Afectele exprima un raport cu toate tendințele prezente într-un anumit moment si nu doar cu efectul unei stimulări parțiale. De pilda, muștarul provoacă usturimi ale limbii, dar totuși impresia e agreabila, întrucât predomina nevoia de excitare a stomacului care primește un aliment bogat în grăsimi. Sau un copil face obraznicii, enervând multe persoane, dar mama sa, iubindu-1 cu pasiune, nu se supară, ci se amuza, ignorând vădit aspectele negative ale comportării lui. Deci stările afective creează o sinteza specifica a tuturor impulsurilor activate.

d) V. Pavelcu scoate în relief si tensiunea drept caracteristica a stărilor afective. într-adevar, daca o tendință se transforma imediat în mișcare nu provoacă un afect. Cu cât apar mai numeroase tendințe care se contracarează, cu cât exista o întârziere în satisfacerea lor, cu atât se creează o stare de tensiune mai mare si o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense.