Opera de codificare din timpul lui Alexandru Ioan Cuza - Codul civil și Codul penal

ASPECTE GENERALE:

După plebicit și adoptarea Statutului dezvoltator s-a putut trece la înfăptuirea principalelor reforme.

Deosebit de importante prin conținutul său au fost legile cu privire la organizarea judecătorească, cum a fost Legea pentru înființarea Curții de Casație și Justiție, din 24 ianuarie 1861. Potrivit ei se înființează o singură Curte de Casație și Justiție pentru întregul Stat al României. Curtea se compunea din 3 președinți și 22 de consilieri, fiind împărțită în 3 secțiuni, având competența de a judeca toate recursurile în materie civilă și penală, precum și cererile îndreptate împotriva deciziilor prefecților, primarilor și altor autorități publice prin care s-ar viola un drept patrimonial sau s-ar refuza rezolvarea unei cereri privitoare la un asemenea drept.

O altă lege la fel de importantă este Legea aprobată la 6 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de avocați. Potrivit ei, puteau exercita profesia de avocat cetățenii români sau naturalizați români care posedau o diplomă de studiul dreptului de la o facultate română sau străină. Toți cei care întruneau condițiile legii erau trecuți într-un tablou al avocaților județului de către Consiliul de disciplină , format în fiecare capitală de județ unde funcționau mai mult de 10 avocați.

Cele mai importante momente legislative ale acestei perioade au fost: Codul civil,Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, elaborate din dispoziția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Această operă legislativă a dus la crearea unui sistem judiciar modern, constituindu-se în linii generale sistemul de drept burghez și cadrul juridic necesar pentru elaborarea celor mai moderne legislații în materie .

CODUL CIVIL:

Întrucât normele de drept civil existente erau în multe privințe depășite sub aspectul conținutului, iar sub aspect formal erau lipsite de unitate, dispersate, Alexandru Ioan Cuza a cerut Comisiei de la Focșani să alcătuiască un nou cod.

În procesul elaborării Codului civil român, legiuitorii au folosit pe lângă izvoare românești, proiectul Codului civil italian Pissanelli și Codul civil francez (Napoleon) din anul 1804 . Codul civil a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, fiind format dintr-un preambul, trei cărți și dispoziții finale.

Preambulul era format din 5 articole care se refereau la lege în general și la aplicarea ei în timp și spațiu . Cartea I reglementează condiția juridică a persoanelor prin prisma principiului egalității tuturor în fața legii; Cartea a II-a se referea la bunuri ocupându-se de clasificarea acestora, iar Cartea a III-a se referea la modul de dobândire și transmitere a proprietății.

Prin urmare, Codul civil din 1865, ce susținea ideile de egalitate și libertate proclamate de Revoluția franceză din 1789, păstrând din trecut numai ceea ce nu era în contradicție cu acestea, a devenit izvorul juridic formal al dreptului civil al României Mici . Acest cod continuă să își păstreze forța juridică și astăzi în ciuda unor substanțiale modificări și completări.

În ce privește dreptul civil aplicat în Transilvania, Codul civil austriac din 1811 a fost izvorul principal în regiunile din centrul și estul provinciei. Acest cod s-a inspirat din dreptul roman , din dreptul cutumiar și din diferite coduri srrăine (inclusiv din Codul civil francez din 1804).El a fost introdus în Ungaria și în Transilvania în 1853 . În vestul Transilvaniei a dominat , până în 1867, dreptul civil ungar, care avea ca izvor principal cutuma. După 1867 și până în 1917, au fost elaborate o serie de legi, decrete regale și ordonanțe ministeriale ce au modificat și completat Codul civil austriac și care s-au aplicat și asupra întregului teritoriu al Transilvaniei.

Codul civil din 1864, în cadrul statutului juridic al persoanelor a avut la bază proclamarea tuturor oamenilor ca persoane egale și libere. Cu tot aspectul pozitiv, proclamarea egalității și libertății oamenilor a avut și în vechea Românie un caracter restrâns, dobândirea acestoe atribute luând aspectul unui proces. În Transilvania, la considerentele de mai sus se adaugă faptul că populația românăa fost, în plus, nedreptațită prin prevederile unor legi ca: Legea naționalităților, legislația școlară, legislația electorală, Legea presei ș.a.

Legiuitorul din vechea Românie a fost serios preocupat de problema capacității juridice a persoanei fizice (cu imoprtante referiri și la persoanele juridice), iar juriștii din acea vreme au subliniat adesea faptul că societatea modernă, pentru prima dată în istorie, a recunoscut tuturor oamenilor capacitatea de a avea drepturi și posibilitatea de a-și asuma obligații. Capacitatea juridică a persoanei nu se reduce însă numai la capacitatea civilă, ci este vorba de o întragă gamă de libertăți, de drepturi și de obligații. Prin constituție s-au proclamat mai multe libertăți decât drepturi, chiar și acolo unde s-ar fi impus precizarea acestora. Cu toate că în articolul 16 s-a înscris că „oricare om are drepturi înnăscute, evident chiar din rațiunea însăși și de aceea se consideră ca persoană” , Codul civil austriac (aplicat în Transilvania) au avut aceleași trăsături ca și legislația din vechea Românie.

În ce privește familia, laicizată , căsătoria era principalul mijloc de creare a raporturilor de familie și într-o societate în care încep să precumpănească considerentele de ordin material, căsătoria este considerată un contract, ca și în Codul napoleonian. În ce privește raporturile dintre soți, acestea au fost dominate și determinate de faptul că femeia măritată era considerată incapabilă (art.950 Codul civil) și de principiul puterii meritale, soțul fiind decretat „cap de familie” sau „cap al asociației conjugale”(art. 1224). Din punct de vedere politic, femeia - măritată sau nemăritată - nu avea nici un drept. În privința situației copiilor, cele mai criticabile dispoziții au fost cele referitoare la copilul natural, art. 307 din Codul civil stabilind că „cercetarea paternității este oprită” ; tăgada paternității a fost admisă doar în câteva cazuri limitate.

Proprietatea a fost reglementată în sensul concepției de raport între om și bun, iar dreptul de proprietate ca suma celor trei atribute: jus utendi, jus fruendi și jus abutendi.Legiuitorul a dat o atenție aparte reglementării dreptului de dispoziție ( cartea a III-a, titlu 1-20), iar în Codul civil austriac , prin dispozițiile articolului 431, s-a statuat că „pentru transmiterea proprietății bunurilorimobile, este necesar ca actul de dispoziție să se înregistreze în registrele publice destinate pentru acest scop” .