Ordonanțele Guvernamentale

Potrivit art. 61 al.1 din Constitutia României revizuita, „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tari”. Dar potrivit principului colaborarii puterilor în stat poate exista o oarecare imixtiune a executivului în atributiile puterii legislative. Aceasta mandatare a executivului de a îndeplini atributii specifice Parlamentului este cunoscuta sub denumirea de delegare legislativa, fiind vorba în concret de emiterea de catre Guvern a unor acte juridice cu putere de lege.

Din practica constitutionala, s-a desprins definitia în sens restrâns, potrivit careia, delegarea legislativa înseamna de fapt abilitarea temporara si conditionata a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a caror valoare juridica este egala cu a legii ordinare, cu conditia de a fi emise în conformitate cu prevederile constitutionale si ale legilor organice în vigoare în momentul emiterii lor.

Articolele 108 si 115 ale Constitutiei României reprezinta fundamentul legal al delegarii legislative. Astfel la alin. 1 al art. 115 se prevede: ”Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante în domenii care nu fac obiectul legilor organice.” Exista si o lege care reglementeaza delegarea legislativa - Legea nr. 751 din 27 decembrie 2001 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonante.

În activitatea sa guvernul emite doua tipuri de acte hotarâri si ordonante(art. 108 alin. 1 Constitutie). Daca hotarârile se emit, conform textului constitutional, pentru organizarea executarii legilor, ordonantele se emit în baza unei legi speciale de abilitare, în limitele si în conditiile prevazute de aceasta(art. 108 alin. 3).

Natura juridica a ordonantelor. Clasificare

Ordonantele sunt acte juridice cu un caracter normativ emise de Guvern, care reglementeaza primar unele raporturi social-economice, sau modifica, completeaza, abroga unele norme juridice, dar numai într-un “domeniu susceptibil de legiferare” prin lege ordinara sau organica sau într-un “domeniu legiferat” printr-o asemenea lege si în care poate actiona forta de reglementare a unei legi ordinare sau organice, mai putin în domeniile exceptate exclusiv de Constitutie.

Problema naturii juridice a ordonantelor este una foarte controversata în literatura juridica.

Doctrina este scindata în aprecierea naturii ordonantelor, acestea fiind considerate fie o expresie a unei puteri legiuitoare, fie dimpotriva expresia unei competente guvernamentale.

Profesorul Ioan Vida considera ca ordonanta si ordonanta de urgenta sunt acte administrative care, pentru a nu înfrânge principiul puterii legislative unice a Parlamentului, sunt supuse aprobarii acestuia. Aceasta parere este împartasita si de profesorul Tudor Draganu, acesta subliniind ca ordonantele nu sunt supuse promulgarii de catre Presedintele Republicii, procedura aplicabila numai în cazul legilor. Ordonantele Guvernului sunt acte administrative normative, carora legea le confera o forta juridica speciala, atunci când prevede ca ele pot modifica, abroga sau suspenda legi ordinare. În masura în care ordonantele pot modifica, abroga sau suspenda legile ordinare, este evident ca problema conformitatii lor cu aceste legi nu se poate pune nici în fata instantelor de drept comun, nici a celor de contencios administrativ, care vor fi obligate sa li se conformeze întocmai ca unor legi ordinare adoptate de Parlament.

Ioan Muraru si Mihai Constantinescu sustin ca ordonanta este caracterizata ca un act guvernamental ce face parte din sfera raporturilor constitutionale dintre Parlament si Guvern.

Autoarea Elena Simina Tanasescu este de parere ca emiterea ordonantelor de catre Guvern presupune exercitarea unei competente normative derivate dintr-o lege de abilitare, competenta speciala si limitata.

În exercitarea atributiilor sale, Guvernul emite ordonante, fie în temeiul unei legi speciale de abilitare (în literatura juridica se vorbeste de o “delegare legala” sau de “un regim constitutional normal”) fie, în situatii extraordinare, în absenta unei asemenea legi (în literatura juridica se vorbeste de o “delegare constitutionala” sau de “un regim constitutional de exceptie”). În consecinta, de aici desprindem ca sunt doua categorii de ordonante:

A. ordonante adoptate si emise în baza unei legi speciale de abilitare,

B. ordonante de urgenta.

La rândul lor ordonantele emise în baza unei legi de abilitare se prezinta sub doua forme:

- ordonante care se supun aprobarii ulterioare a Parlamentului;

- ordonante pentru care nu se cere o asemenea aprobare a Parlamentului.

Guvernul poate interveni prin ordonante fie într-un domeniu în care nu s-a mai reglementat normativ (reglementare originara sau primara), fie într-un domeniu în care exista deja o reglementare, situatie în care ordonanta va modifica, completa sau abroga o lege ordinara sau o ordonanta preexistenta, în totul sau în parte.

In cazul ordonantelor prin abilitare este necesar sa se stabileasca prin legea speciala de abilitare atât domeniul cât si data pâna la care acestea pot fi emise. De asemenea conform art. 115 alin. 3 din Constitutie daca legea de abilitare o cere, ordonantele se supun aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pâna la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonantei. Legea de abilitare este prin natura sa o lege ordinara, nu organica. În executarea legii de abilitare Guvernul nu poate, la rândul sau, delega, nici chiar partial, altei autoritati, împuternicirea ce i s-a acordat; este vorba de o exigenta a principiului delegata potestas non delegatur.

Reglementarea normativa pe calea ordonantelor trebuie sa constituie, în spiritul Constitutiei, o exceptie, iar crearea unui precedent, prin emiterea unui numar mare de ordonante, chiar în perioada sesiunii parlamentare, duce la încalcarea principiului suprematiei legii si a instaurarii “domniei ordonantelor” în locul “domniei legilor”.