Organele de stat în perioada lui Cuza

Congresul de Pace de la Paris din 1856, în care se recunoştea autonomia Principatelor şi înlocuia protectoratul Rusiei cu garanţia colectivă a Marilor Puteri hotăra constituirea Adunărilor ad-hoc ca organe reprezentative. Acestea erau alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale, pentru prima dată în istorie se admitea prezenţa într-o adunare electivă şi a reprezentanţilor ţărănimii clăcaşe alături de cei ai bisericii, ai marilor proprietari de pământ şi ai burgheziei. Adunările ad-hoc erau adunări consultative, nu aveau dreptul de a lua hotărâri, aşa cum ar fi dorit românii, ci doar de a face propuneri, de a exprima voinţa Principatelor în privinţa organizării interne.

Adunările ad-hoc au fost primele organe politice româneşti, recunoscute pe plan internaţional ca reprezentând populaţia ţării. Cererile acestor adunări au fost cuprinse într-un raport şi înaintat Conferinţei de la Paris din 1858, care a elaborat o Convenţie ce va avea rol de Constituţie a Principatelor până în 1864 ( conform Convenţiei Principatelor îşi păstrau autonomia).

În ceea ce priveşte organizarea internă, Convenţia nu acordă şi nici nu împiedică realizarea Unirii de către români. Principatele aveau fiecare un domn ales pe viaţă, precum şi guverne şi adunări separate. Instituţiile comune erau Comisia Centrală, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cu sediul la Focşani şi armata. Prima cu atribuţii legislative se ocupa cu elaborarea legilor de interes comun, supuse apoi aprobării adunărilor elective de la Bucureşti şi Iaşi, a doua era forul judecătoresc suprem al noului stat.

Adunările elective aveau, printre altele şi sarcina de a alege pe Domn. Până la alegerea celor doi domni, conducerea Principatelor era încredinţată unor caimacami.

În Moldova, partida naţională care deţinea majoritatea în Adunare îl propune domn pe Al. I. Cuza, ales în unanimitate la 5 ianuarie 1859.

În Muntenia, la 24 ianuarie 1859 este ales domn Domnul Moldovei, reuşind să se înfăptuiască Unirea celor două state rămâne fără modificarea Convenţiei.

Cuza avea două guverne şi două parlamente şi vroia să creeze un singur stat. În acest scop, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861 el prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei până la 24 ianuarie 1862, când ele trebuiau să servească la Bucureşti, capitala ţării, într-o Adunare unică care urma să fie primul Parlament al României.

La 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu.

În octombrie 1863, Cuza îl numeşte prim-ministru pe Mihail Kogălniceanu. Acest guvern va deschide o epocă de mari transformări reformatoare. Prima dintre aceste reforme a fost secularizarea averilor mănăstireşti în decembrie 1863.

În primăvara anului 1864, conflictul dintre Adunare ( în majoritate conservatoare) şi puterea executivă privind legea rurală se amplifică.

La 2 mai 1864 este dată lovitura de stat când Adunarea este dizolvată şi Mihail Kogălniceanu prezintă o nouă Constituţie, de data aceasta un act românesc, „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care va fi supusă unui plebiscit.

Noua Constituţie lărgea atribuţiile puterii executive ( cele ale domnitorului) şi creează un Corp Ponderator, trecându-se astfel la sistemul parlament bicameral şi Consiliul de Stat.