Organizarea Judecătorească

Organizarea judecătorească

Una din formele fundamentale de activitate a fiecărui stat este activitatea de înfăptuire a justiţiei, de rezolvare a conflictelor de drept apărute. Această activitate s-a realizat şi înaintea constituirii statelor româneşti la nivelul obştilor săteşti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entităţi cvasistatale.

Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt necesare câteva clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate esenţiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului şi organele care înfăptuiesc aceste activităţi.

În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru întreaga activitate de jurisdicţie o denumim justiţie domnească. Preceptele creştine, după care puterea vine de la DUMNEZEU, îi fundamenta poziţia de judecător suprem.

Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile şi de aceea a creat un sistem de organe judecătoreşti care prin delegarea competenţelor înfăptuiau justiţia.

Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în vedere specificul cauzei raportat la atribuţiile de ansamblu ale dregătorului respectiv.

La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau pârcălabii, iar în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecată şi subalternii acestora: vornicii şi bănişorii.

La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat să judece oamenii buni şi bătrâni. Aceste cauze se terminau de obicei prin împăcarea părţilor.

În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea judecătorească era mult mai complexă. În perioada voievodatului existau instanţe de judecată ale statului feudal maghiar, dar şi instanţe româneşti. Şi unele şi altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).

Instanţele de judecată ale voievodatului transilvan au fost:

La nivelul domeniului feudal existau instanţele domeniale în care nobilii laici sau ecleziaşti înfăptuiau justiţia în funcţie de diplomele de privilegii deţinute, aplicând chiar pedepse capitale.

La nivelul comitatelor erau instanţele comitatense, denumite sedes nobiliares.

La nivelul oraşelor erau instanţe orăşeneşti, compuse din judele oraşului şi juraţi (aleşi anual de cetăţenii oraşelor).

Instanţele ecleziastice.

Instanţa voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a vicevoievodului).

Instanţa supremă a Curţii maghiare.

B. Instanţele de judecată ale principatului transilvan

În perioada principatului organizarea judecătorească devine şi mai complexă ca urmare a dobândirii autonomiei. Principele devine instanţa supremă ajutat de iudex curiae, funcţie asemănătoare vornicului. Cum însă principele nu judeca decât în cazuri extreme (spre deosebire domn), în fapt justiţia supremă era exercitată de Tabla Principelui prezidată de primarius iudex.

Instanţele de judecată sunt:

-Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă trădare şi căile de atac exercitate împotriva hotărârilor scaunelor de judecată.

-Scaunele de plasă (prezidat de pretor).

-Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).

-Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc).

-Scaunul stăpânului de moşie.

C. Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi

În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea organizare judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa materială şi personală a fiecărei instanţe, realizându-se ierarhizarea severă a instanţelor de judecată.

În ce priveşte instanţele compuse exclusiv din elemente româneşti, în districtul Haţegului avem semnalată o instanţă locală prezidată de castelanul de Haţeg, alcătuită din 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 oameni de rând. În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse din 6–8 sau 12 boieri ca juraţi-asesori.

În unităţile teritorial-administrative săseşti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justiţiei s-a făcut tot pe principii autonome, scaunele de judecată fiind compuse la început din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunităţi.

În sistemul organelor judecătoreşti medievale existau două categorii de instanţe speciale: cele orăşeneşti şi cele ecleziastice.

Instanţele ecleziastice

Justiţia laică a coexistat cu cea ecleziastică să, punându-se problema competenţelor (unele legiuiri scrise au prevăzut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justiţiei ecleziastice sunt:

1. În ce priveşte competenţa după persoană, preoţii puteau fi judecaţi de instanţele bisericeşti.

2. În privinţa competenţei după materie, a rămas în sarcina justiţiei ecleziastice să judece cauzele strict legate de viaţa religioasă.

3. Nu a fost exclusă însă dubla judecare, adică atât de instanţele ecleziastice, cât şi de cele laice, completându-se reciproc şi ve¬ri¬fi¬cân¬du-se reciproc. Aşadar era consacrată atât separarea, cât şi coope¬ra¬rea celor două categorii de instanţe.

4. În domeniile feudale bisericeşti şi mânăstireşti, potrivit imu¬ni¬tă¬ţi¬lor judiciare acordate de domnitor, justiţia se înfăptuia de către instanţele ecleziastice, cu excepţia unor infracţiuni considerate grave.

5. Şi în justiţia ecleziastică exista o ierarhie a instanţelor (cu diferite grade de competenţă).

Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.