Originea Criminalității

Introducere

În referatul dat abordez Tema; Originea Criminalității, Teoria controlului social și intimidării.

Se consideră că tratarea ştiinţifică a criminalităţii şi a combaterii acesteia a obţinut un caracter sistematic în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Apariţia criminologiei ca ştiinţă ţine de şcoala clasică a dreptului penal.

Crima provine din condiţii organice, fiind un fenomen biologic şi astfel crima este în sînge, este congenitală. Criminalul se naşte criminal. O constatare interesantă pe care a făcut-o Cesare Lombrozo a fost lipsa durerii (analgezia), care îl apropie pe criminal şi mai mult de omul sălbatic.Teoria controlului, lansată de Travis Hirschi, sugerează că organizarea societății este făcută astfel, încît cel mai frecvent interesele persoanelor antrenate în alte acte criminale vor fi periclitate. Este adevărat, se pot întîlni societăți care sînt organizate în așa fel, încît să apere seturi diferite de interese și în care grupuri diferite de oameni din aceste societăți nu au aceleași angajamente. Unei societăți căreia îi lipsește angajamentul îi va lipsi și puterea economică și politică, iar grupurile care dețin puterea vor trebui să o folosească pentru a influența organizarea societății și,în acest caz, este în interesul lor să se supună legii. Apariţia criminologiei ca ştiinţă în Republica Moldova, dezvoltarea ei este condiţionată de necesităţile sociale ce ţin de asigurarea teoretică a măsurilor de contracarare a criminalităţii

1. Retrospectiva istorică

Se consideră că tratarea ştiinţifică a criminalităţii şi a combaterii acesteia a obţinut un caracter sistematic în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Apariţia criminologiei ca ştiinţă ţine de şcoala clasică a dreptului penal.

în dezvoltarea criminologiei pot fi delimitate 3 perioade:

I. perioada clasică (din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea pînă la

sf. sec. al XlX-lea);

II. perioada pozitivistă (de la sf. sec. al XlX-lea pînă în anii '20 ai

sec. al XX-lea);

III. perioada contemporană ori pluralistică (din anii '30 ai sec. al

XX-lea şi pînă în prezent);

Perioada clasică a criminologiei îşi are izvorul în epoca iluminis¬mului, cînd se trece de la feudalism la capitalism

(sec. XVII - XVIII), au loc transformări în viaţa socială şi spirituală ca urmare a revoluţiei burghezo-democratice din

Europa. în acea perioadă, ştiinţa se abate de la interpretarea teologică a infracţiunii ca decădere spirituală influenţată exclusiv de forţele supranaturale.

Se fac încercări de explicare teoretică a fenomenului criminalităţii, răspunzînd la întrebarea: de ce omul săvîrşeşte infracţiuni? Se elaborează principii, teze privind tratarea umană a infractorilor şi a pedepsele penale, fiind perfecţionată activitatea organelor represive ale statului. Cei mai de vază reprezentanţi ai criminologiei clasice sînt consideraţi Cesare Beccaria (1738 - 1734) şi Jeremy Bentham (1748-1832).

Dezvoltarea criminologiei în perioada pozitivistă a pornit de la premisa că, în societatea europeană din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, pe de o parte, creşte considerabil criminalitatea, iar pe de altă parte, se dezvoltă rapid ştiinţele sociale şi umanitare. Sporirea necesităţii de cunoaştere detaliată a fenomenului criminalităţii a condiţionat apariţia noilor metode de cercetare. In cadrul ştiinţelor care cercetau omul au fost aplicate metode împrumutate din disciplinele exacte, ceea ce a dus la apariţia antropologiei, sociologiei şi statisticii.

Baza metodologică a ştiinţelor criminologice din perioada poziti¬vistă o constituie filosofia pozitivismului care, luînd naştere la sfîrşitui sec. al XlX-lea, a adunat o cantitate considerabilă de materiale referi¬toare la diferite laturi ale vieţii sociale. Pozitivismul lui Auguste Conte (1798 - 1857) este numit filosofia nivelului mediu, deoarece autorul nega necesitatea abordării problemelor conceptuale. Nivelul mediu, caracteristic pentru criminologia sec. al XIX - lea, rămîne actual.

In comparaţie cu ştiinţele abstracte ale perioadei clasice, criminologia pozitivistă diferă prin utilizarea pe larg a datelor statistice şi faptice despre infracţiunile săvîrşite.

Criminologia pozitivistă s-a dezvoltat în două mari direcţii:

- biologică;

- sociologică.

Cu toate divergenţele de păreri ale reprezentanţilor acestor direcţii, hotarele dintre ele încetul cu încetul au dispărut, interpătrunderea lor fiind condiţionată de apariţia teoriilor psihologice ale criminologiei. Orientarea biologică e reprezentată de şcoala antropologică, fonda¬torul căreia se consideră Cesare Lombrozo (1835 - 1909), care a activat în oraşul italian Turine. Mai tîrziu orientarea biologică a fost completată cu alte teorii, printre care nominalizăm teoria stării periculoase, teoriile diferitor predispoziţii biologice (constitutive, endocrine, genetice).

în cadrul teoriilor criminologice biologice, comportamentul crimi¬nal se explică prin anumite particularităţi ale omului, care îl aduc într-o stare de surescitare psihologică favorabilă comiterii infracţiunii. Nu sînt excluse nici opiniile despre predispoziţiile înnăscute ale anumitor categorii de criminali. Unii reprezentanţi ai orientării biologice propuneau să fie luate anumite măsuri faţă de aceste persoane, care, deşi contraziceau principiul umanităţii, ar fi garantat preîntîmpinarea comportamentului periculos.