Pactul de Stabilitate și Creștere - O Necesitate

I. Pactul de stabilitate şi creştere – aspecte introductive

1.1. Cauze ale apariţiei Pactului de stabilitate şi creştere

Bazându-se pe propria lor situaţie economică din perioada interbelică reprezentanţii Germaniei în cadrul Uniunii economice şi monetare au fost mereu preocupaţi de indisciplina fiscală – cauza principală a apariţiei şi dezvoltării inflaţiei şi a deficitelor bugetare. Astfel, aceştia îşi doreau realizarea unei proceduri clare şi automate în situaţia în care unul dintre statele membre ale uniunii se confrunta cu probleme economice grave şi promovau aplicarea în mod complet a prevederilor Tratatului de la Maastricht, care conţinea şi o serie de sancţiuni în cazul unor deficite excesive.

Propunerile Germaniei nu au fost întâmpinate cu entuziasm de celelalte ţări participante la Uniunea economică şi monetară, în special de Franţa. Totuşi, dată fiind teama ca odată acceptate în carul uniunii statele vor încălca criteriile îndeplinite pentru aderare (deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul intern brut şi o datorie publică , mai mică de 60% din Produsul intern brut) .În cadrul art. 104 al Tratatului de la Maastricht se reglementa faptul că „statele membre vor evita deficitele bugetare excesive” în conformitate cu „o procedură a deficitului excesiv” . Tratatul însă nu preciza în mod exact ce presupune aplicarea în practică a acestei proceduri. Din această cauză s-a hotărât încheierea Pactului de stabilitate şi creştere .

1.2. Conţinutul şi importanţa Pactului de stabilitate şi creştere

Primul pas în încheierea Pactului de stabilitate şi creştere a fost făcut în luna decembrie 1996 când în cadrul Consiliului European de la Dublin a fost adoptat acordul politic în legătură cu acest act.

Propus de ministrul german de finanţe Theo Waigel, Pactul de Stabilitate şi de Creştere a fost adoptat de Consiliul European la data de 17 iunie 1997.

Realizat în acord cu art. 99 şi art. 104 ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene ( cu amendamentele aduse prin Tratatul Maastricht ) ca şi un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale naţionale în interiorul Uniunii economice şi monetare, pactul a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat membru care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3% din Produsul intern brut .

Pactul de Stabilitate şi Creştere se înscrie astfel, în cadrul Etapei a III-a a Uniunii Economice şi Monetare, care a început de la data de 1 ianuarie 1999 şi are drept rol „de a veghea la stabilitatea finanţelor publice, o cerinţă importantă pentru buna funcţionare a uniunii”.

Conform pactului, în scopul lăsării unei marje de acţiune pentru ca stabilizatorii automaţi să-şi joace rolul participanţii la uniunea economică şi monetară trebuie să acţioneze pentru o poziţie bugetară pe termen mediu, „de echilibru sau de surplus”(circa trei ani).

Trebuie menţionat că în mod excepţional, în perioade de recesiune economică gravă, prevederile pactului se suspendă în mod automat. Aceste situaţii excepţionale sunt întâlnite în condiţiile unui deficit bugetar mai mare de 3 % şi a unei scăderi a Produsului intern brut de peste 2%. În acest caz încercarea de a menţine un deficit bugetar redus implică adoptarea unor politici restrictive, fapt ce ar avea ca urmări doar adâncirea crizei.

O situaţie excepţională este aceea în care în care Produsul intern brut înregistrează o scădere de peste 2 %, dar nu cu mai mult de 0.75%. În acest caz se poate invoca de către statul aflat în recesiune o situaţie excepţională în raport cu trendurile din trecut.

Ca şi structură, Pactul de stabilitate şi creştere este alcătuit din trei acte, şi anume:

- Rezoluţia Consiliului European din Amsterdam în legătură cu Pactul de Stabilitate şi Creştere din data de 17 iunie 1997;

- Reglementarea Consiliului de Miniştri nr. 1466/ 7 iulie 1997 privind consolidarea supervizării situaţiilor bugetare ale statelor membre si controlul coordonării politicilor economice (aspect preventiv);

- Reglementarea Consiliului de Miniştri nr. 1467/ 7 iulie 1997 privind aplicarea procedurii de deficit bugetar excesiv în condiţiile in care un stat membru depăşeşte pragul de referinţă de 3% din PIB (aspect represiv).