Parlamentul European

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Parlamentul European.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 24 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Toma Dumitru

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

I. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european.3
II. Desemnarea şi statutul parlamentarilor europeni.7
II. 1. Desemnarea parlamentarilor europeni.7
II. 2. Statutul parlamentarilor europeni.7
III. Funcţionarea Parlamentului European.9
IV. Structura şi competenţele Parlamentului european.12
IV. 1. Preşedintele şi organele de conducere.12
IV. 2. Comisiile şi intergrupurile parlamentare.14
IV. 3. Secretariatul General.16
IV. 4. Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european.16
IV. 5. Competenţele Parlamentului european.19
BIBLIOGRAFIE.24

Extras din document

I. SCURT ISTORIC AL ÎNFIINŢĂRII ŞI FUNCŢIONĂRII PARLAMENTULUI EUROPEAN

Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament european a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrânul continent.

La Congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez.

În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).

După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.

În anul 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreună cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 ausemnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în viguare în 23 iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene.

Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.

Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.

După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale.

Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în vigoare din 1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător).

Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intrat în viguare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European. Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative.

Fisiere in arhiva (1):

  • Parlamentul European.doc

Alte informatii

A fost prezentat în cadrul unei sesiunii de examen la disciplina ,,Sisteme de drept public și instituții publice'' la Universitatea Andrei Șaguna