Parlamentul

I. Generalităţi. Caracterizarea

parlamentului

În istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tumultoasă, s-a impus, ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul. Apariţia parlamentului, ca instituţie politico-juridică fundamentală într-o societate organizată în stat, a fost o reacţie firească împotriva despotismului şi tiraniei specifice absolutismului feudal.

Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor , participare care este de fapt prima dintre legile democratiei.

Parlamentul apare ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere” , fiecare fiind alcătuită dintr-un numpr de membri (deputaţi, senatori) dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie. Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile, care, de regulă, sunt create de către camerele consultative, care nu au puteri de decizie.

II. Funcţiile parlamentului

1. Generalităţi privind parlamentul. Clasificarea funcţiilor

Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel al conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare funcţiile parlamentului sunt funcţii de conducere , sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

De regulă când vorbim de prlament spunem că este puterea legislativă, unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor. Asemenea caracterizări rezultă fie din dispozitii constituţionale exprese, fie din princii de drept universal statornicite si recunoscute.

Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei îndoieli că parlamentul are şi trebuie să aiba funcţii legislative precum si funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate îndeplini şi funcţia de constituantă precum şi funcţia jurisdicţională. Funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se confundă.

În principiu parlamentul legiferează. Adoptarea constituţiei se face de către organisme special constituite şi anume abilitate în acest scop. Deisgu au fost situaţii, şi mai pot fi, în care patlamentul poate primi funcţii constituante. Acest lucru se poate realiza numai prin dispoziţii exprese si numai prin dispoziţii constituţionale (sau caracter constituţional).

De asemenea, procedura după care se realizează funcţia constituantă trebuie să fie diferită de cea după care se realizează funcţia legislativă.

2. Funcţia legislativă a parlamentului

Funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii si pentru puterea jurisdicţională. Pentru înţelegera corectă a funcţiei legislative, trebuie să precizăm că se referă la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la sensul de act juridic normativ al parlamentului. În această accepţiune adoptarea legilor aparţine numai parlamentului. Ca atare într-o asemenea viziune trebuie interpretat şi

art. 61(1) din Constituţia României/2003 potrivit caruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic, numai parlamentului, care o exercită singur. În practică însă, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.

Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto. De aceea, se vorbeşte uneori de limitele puterii legislative a parlamentului, limite rezultând din însăşi noţiunea de lege, din principiul democraţiei directe sau semidirecte, din teoria aşa-zisă a stării de necesitate.

3. Controlul parlamentar

Controlul parlamentar, cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii referitoare la exercitarea funcţiei de control a Parlamentului, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art.60), răspunderea politică a Guvernului (art.109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art.111) etc.

Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar, acestea pot fi sistematizate astfel:

a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului;

b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare;

c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;

d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţii;

e) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).

a) Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe

Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit Constituţiei, unele organe de stat şi instituţii au obligaţia de a prezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. Astfel Parlamentul României ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art.88 din Constituţie); ascultă şi aprobă programul Guvernului (art.103 din Constituţie); ascultă anual raportul Curţii de Conturi (art.140 din Constituţie); ascultă rapoartele Avocatului Poporului (art.60 din Constituţie).