Participația

I. Notiunea, semnele caracteristice

Invatatura despre participatie a provocat si continua sa provoace aprinse discutii. Ea este caracterizata cu prisosinta de o multitudine de teorii ale diferitilor autori. La aparitia si dezvoltarea acestor teorii s-a irosit destula ingeonezitate si energie spirituala. Cele mai detaliate analize care au stat la baza acestor teorii impresioneaza prin caracterul scolastic al rationamentelor lor.

Participatia penala, in sensul definirii ei, a fost prevazuta in diferite acte normative in vigoare la o perioada sau alta in tara noastra.

Conform Pravilei lui Vasile Lupu din timpul dominatiei otomane „savirsirea infractiunii de catre un grup de persoane” era calificata drept circumstanta agravanta.

Conform institutiei participatiei s-a intreprins mai tirziu, in anul 1864. cind din dispozitia domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedura civila si Codul de procedura penala. Codul penal prevedea ca: „In cazuri mai grave, complicele se pedepseste ca si autorul principal”. Codul prevedea si pedepsirea diferentiata pentru participatie. Instigatorii care provocau direct crime si delicte erau pedepsiti ca autori. Complicii care procurau arme, instrumente, pregatind infractiunea, sau cei care ajutau infractorii prin tainuirea lucrurilor sau prin gazduire erau pedepsiti cu un grad mai jos ca autorul. In acest Cod penal participatia deja apare ca o institutie de sine statatoare, in care sunt determinati participantii la infractiune si este stabilit modul diferentiat de tragere la raspundere penala conform gradului de pericol social al fiecaruia.

In dreptul sovietic notiunea de „participatie” se interpreta intr-un sens foarte larg, din motivul „ ca exista un pericol social sporit al infractiunilor indreptate contra statului sovietic, savirsite de catre reprezentantii claselor exploatatoare sau de diferite organizatii contrarevolutionare. Legislatia sovietica considera drept participanti nu numai autorii, instigatorii si complicii, dar si alte persoane care au favorizat savirsirea infractiunii.

In baza doctrinei Republicii Moldova participatia se considera cooperarea cu intentie a doua sau mai multe persoane la savirsirea unei infractiuni intentionate.

Cunoscuta în literatura şi în legislaţie sub denumirea de „participatie”, denumirea de pluralitate penală „este data acelei pluralitati de infractori ce se realizează atunci cind, deşi o fapta poate fi savirşita de o singura persoana ori de un numar determinat de persoane (ca şi in cazul pluralitatii constituite sau naturale), ea este săvirsita ocazional de un numar mai mare de persoane decit acela care este necesar potrivit naturii faptei”

Prin pluralitate de infractori, ştiinţa dreptului penal desemnează situaţia în care aceeaşi infracţiune este săvârşită prin conjugarea a două sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem delictum). Spre deosebire de sutuaţia în care infracţiunea este săvârşită de o singură persoană, fiind rezultatul activităţii ilicite a unui singur subiect activ, pluralitatea de faptuitor atrage în câmpul infracţiunii cel puţin doi subiecţi activi, toţi participanţii la infracţiune urmând a răspunde în raport cu natura şi gradul lor de contribuţie, la săvârşirea uneia şi aceleeaşi fapte penale.

Dreptul penal consacră trei forme ale pluralităţii de infractori: pluralitate naturală, pluralitate constituită şi pluralitate ocazională (participaţia).

Pluralitatea naturală (necesară) este acea formă a pluralităţii de infractori impusă de specificul acţiunii incriminate, care nu poate fi săvârşită de cât de două sau mai multe persoane împreună fară, a fi necesar ca toţi făptiitorii să aibă şi calitatea de infractor. La aceasta categorie se refera: (art. 285 Cod Penal – dezordinile de masa; art. 174 Cod Penal – raportul sexual cu o persoana care nu a atins virsta de 14 ani).

Pentru pluralitatea naturala de infractori este caracterisitic faptul ca fiecare participant la savirsirea infractiunii este privit ca autor al infractiunii alaturi de ceilalti faptuitori si raspunde de rezultatul produs

Pluralitatea constituita exista în acele cazuri în care legea a incriminat ca infracţiuni de sine – statatoare înţelegerea sau asocierea mai multor persoane în vederea savirşirii de infracţiuni (art. 283 Cod Penal – banditismul; art. 284 Cod Penal – crearea sau conducerea unei organizatii criminale). Specificul acestei pluralitaţi este faptul că toţi subiecţii activi dobindesc calitatea de autori.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralitaţii, participarea mai multor făptuitori la săvirşirea aceleeaşi fapte nefiind necesara pentru atingerea rezultatului infracţional, ci dictata de raţiuni conjuncturale. Aceasta forma a pluralitaţii este posibila la orice infracţiune, putind coexista atit cu privire la pluralitatea naturala cit şi cu cea constituita, fara a se absorbi în structura acestora.

Desi legea prevede, in fiecare caz aparte, circumstantele in care pluralitatea constituita de infractori este considerate infractuine, examinind aceste dispozitii incriminatoare si tinind seama de conceptual acestei forme a pluralitatii infractorilor, deducem ca, pentru a fi calificata, oricare ar fi forma incriminarii, ea trebuie sa raspunda urmatoarelor conditii:

1) Sa existe o grupare de cel putin doua persoane;

2) Gruparea sa aiba un anumit program, care sa prevada savirsirea unei sau mai multor infractiuni;

3) Gruparea sa aiba o conceptie de conducere unica si un anumit mod de organizare, care sa asigure coeziunea si stabilitatea grupului.