Partide și ideologii politice în România post-decembristă

I. Introducere

Anul 1990 a fost fundamental pentru conturarea vieții politice democratice din România post-comunistă. Revoluția din decembrie 1989 se desfășurase sub semnul răbufnirii populare și al aspirațiilor la libertate și normalitate. Revendicările programatice ale revoluționarilor de la Timișoara și din alte orașe, precum și Proclamația Consiliului Frontului Salvării Naționale din seara zilei de 22 decembrie 1989, anunțau trecerea la un sistem politic democratic, bazat pe alegeri libere, la care urmau să se prezinte o multitudine de forțe politice. Foarte curând au început să circule știri privind constituirea de partide politice, iar Decretul-Lege nr.8, din 31 decembrie 1989, al Consiliului Frontului Salvării Naționale reglementa într-un mod foarte permisiv înregistrarea și funcționarea partidelor, pentru a căror constituire era nevoie de semnătura a doar 251 cetățeni. Cum, însă, timpul scurs de la prăbușirea regimului Ceaușescu până la sfârșitul anului 1989 a fost extrem de scurt, adevărata rodare a vieții politice democratice a avut loc abia în anul 1990. Pe de altă parte, dacă în zilele Revoluției prevalase consensul civic antidictatorial al unei largi majorități a cetățenilor României, anul 1990 a fost, dincolo de unele prelungiri notabile ale stării de grație din decembrie 1989, în mare măsură anul învrăjbirii, al divergențelor în ceea ce privește opțiunile de dezvoltare ale țării și de poziționare în câmpul politic. În decembrie 1989 și în primele luni ale anului 1990, mulți dintre cetățenii de atunci ai României - cât de mulți este o problemă ce merită o analiză serioasă, dar în orice caz erau mai mulți decât am fi dispuși să credem azi pe baza experienței și deziluziilor ce au urmat - au trăit fiorul altruist al responsabilității pentru destinul general al societății, au crezut că după îndepărtarea dictaturii va fi mai bine și au participat, direct

3

sau numai ca spectatori interesați, la căutările de soluții pentru îndreptarea situației țării. Această stare de grație, am putea spune chiar de naivitate genuin democratică, a fost apoi erodată de epuizarea noutății dezbaterilor libere, de vrajba politică, precum și de experiențele cotidiene care aduceau în prim-plan tot felul de non-valori care, dincolo de retorica binelui public, promovau feroce diverse interese particulare. Desigur, fenomenul de erodare a generozității revoluționare era probabil inevitabil; ceea ce a izbit în România anilor 1990 a fost radicalitatea sa, măsura în care s-au impus egoismele de tot felul și un anume cinism în legătură cu politica și viața publică. Pe de altă parte, logica conflictelor politice și dificultățile economice - românii au aflat că nu pot trăi prea multă vreme consumând mai mult decât produc, și că producția în sine nu are valoare decât dacă se întâlnește cu cererea solvabilă - au contribuit și ele la adâncirea faliilor din societate și din viața publică, la restrângerea orizonturilor, la întoarcerea multor poncife și fantome ale trecutului, care păruseră sortite extincției în decembrie 1989.1

În primele luni ale anului 1990 viața politică din România s-a structurat în funcție de falia care separa pe adversarii lui Ion Iliescu de susținătorii acestuia. Constitutivă pentru sensibilitățile politice din perioada ce a urmat, această falie a rămas semnificativă pentru o parte dintre participanții la dezbaterile publice chiar și după ce Ion Iliescu a încetat să mai fie principalul actor politic, iar câmpul politic s-a restructurat în funcție de alte plăci tectonice, mai întâi în jurul obiectivului comun al aderării la NATO și la Uniunea Europeană, apoi, din 2005, în funcție de poziția pro sau contra noului președinte al României, Traian Băsescu. Or, deși au trecut atâția ani de atunci, deși s-au acumulat atâtea probleme și experiențe, chiar și astăzi , unii dintre formatorii de opinie socotesc că mai găsim rezonanță publică, făcând apel la solidarități din 1990, la atitudinile pro- și contra Frontului Salvării Naționale, pro- și contra lui Ion Iliescu.

Această falie, conturată în ianuarie 1990 și solidificată după mineriada din 13-15 iunie același an, a marcat și scrierile istoricilor despre perioada post-revoluționară. Se pot, astfel, întâlni lucrări în care nu doar temele și concluziile au un caracter partizan, ci și izvoarele și citatele folosite au fost selectate sectar. Este timpul ca acest mod nefericit de prezentare a istoriei recente să facă loc unor analize echilibrate, care să ajute la înțelegerea efectivă a unei părți cruciale din istoria României și a lumii.