Paternitatea

ARGUMENT

In aceasta lucrare mi-am propus să analizez filiaţia firească, adică filiaţia bazată pe legătura de sânge, care izvorăşte din procreare şi naştere.

Am subliniat faptul că filiaţia este o legătură de sânge, o legătură biologică izvorâtă din procreare şi naştere, dar în acelaşi timp filiaţia este şi o instituţie socială, o creaţie artificială care include elemente de ordin social, cultural şi religios, elemente care şi-au pus de-a lungul timpului amprenta asupra soluţiilor juridice în materie.

Filiaţia, în sensul strict al cuvântului, este raportul care leagă pe copil de părinţii săi; acest raport este imediat, căci el uneşte în mod direct pe copil cu tatăl şi mama. Într-un înţeles mai generic, filiaţia este sinonimă cu descendenţa; ea uneşte în mod succesiv pe toate persoanele care coboară dintr-un autor comun, filiaţia înfăţişându-se ca un element important al stării civile, care contribuie să determine personalitatea juridică a unei persoane.

Privită din partea copilului, filiaţia exprimă pentru o persoană calitatea de copil al anumitor părinţi, în timp ce privită din partea părinţilor filiaţia ne indică calităţile corelative de mamă şi tată ale acestora, denumite maternitate şi paternitate. Acest raport între mamă sau tată, pe de o parte, şi copil, pe de altă parte, este urmarea directă a faptului material al procreaţiei, care nu este deloc în legătură cu existenţa familiei.

Filiaţia produce efecte civile de o importanţă fundamentală, legea trebuie să dea posibilitatea celor interesaţi să stabilească precis legătura dintre copii şi părinţi, legătură din care izvorăsc atât drepturi cât şi obligaţii.

În reglementarea Codului civil – Titlul VII, „Paternitatea şi filiaţiunea” art. 286-308 – în vigoare până la adoptarea Codului familiei, se făcea distincţie între filiaţia legitimă, bazată pe căsătorie şi filiaţia naturală, consecinţa uniunii neconsacrate prin căsătorie, existând discriminare între copilul legitim şi cel natural atât în privinţa modului de stabilire a filiaţiei naturale cât şi în privinţa efectelor filiaţiei naturale.

În ce priveşte modul de stabilire a filiaţiei naturale, în Codul civil s-a instituit o discriminare inadmisibilă, după cum era vorba de stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau stabilirea filiaţiei faţă de tată. Filiaţia naturală se putea determina în două moduri deosebite: prin recunoaştere voluntară sau prin recunoaştere forţată.

Recunoaşterea voluntară presupune o declaraţie benevolă a părintelui care-şi recunoaşte copilul, cea forţată necesită a cercetare în instanţă a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată.

În dreptul român, stabilirea paternităţii din căsătorie rezultă din prezumţia de paternitate.

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII FILIAŢIEI ÎN ROMÂNIA

Până la adoptarea Codului familiei filiaţia a fost reglementată de Codul civil, în Titlul VII – “Paternitatea şi filiaţiunea” (art. 286 - 308). Se făcea distinctie între filiaţia legitimă, bazată pe căsătorie şi filiaţia naturală, când copilul se năştea dintr-o uniune care nu era consacrată prin căsătorie.

Filiaţia legitimă presupunea existenta a trei elemente: căsătoria valabilă dintre bărbatul şi femeia din a căror uniune se pretinde că s-a născut copilul; faptul că acel copil a fost născut dintr-femeie căsătorită şi care îi este mamă; faptul că tatăl său a fost soţul mamei. Rezultă că, în sistemul Codului Civil, mai întâi trebuia să se faca dovada maternităţii legitime, iar pe baza prezumţiei de paternitate se stabilea şi paternitatea legitimă a copilului faţă de soţul mamei. Codul Civil stabilea mai multe moduri de dovadă a maternităţii legitime, şi anume: actul de naştere, posesia de stat şi proba testimonială.