Pedeapsa și Rolul Închisorii

Capitolul I

Pedeapsa

Ce este pedeapsa ?

Pedeapsa este definitia ca fiind sanctiunea proprie a dreptului penal si reprezinta cea mai importanta categorie, fiind in acelasi timpsi masuri de constrangere ce se aplica persoanelor ce au savarsit o fapta penala.

Care este scopul pedepsei?

Pedeapsa este singura sanctiune represiva , destinata sa puna capat activitatii in fractionale si sa determine schimbarea modului de gandire si reintegrarea sociala a infractorului.

Pedeapsa fiind principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, care să apere împotriva infracţiunilor , avaloriloesenţiale ale societăţii , scopul său coincide cu scopul legii şi politicii penale.Această apărare nu se poate realiza altfel decât prin prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni.

Prevenirea sau preîntânpinarea săvârşirii unor noi fapte antisociale se realizează atât ca prevenţie specială, adică prevenirea săvârşirii unor noi fapte penale de către cel ce a primit o pedeapsă , cât şi ca prevenţie generală, adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane care ar intenţiona , evntual , să urmeze exemplu periculos al infractorului.

In sistemele de drept ale lumii pedeapsa se regaseste sub mai multe forme cum ar fi: incarcerarea , pedeapsa cu moartea, amenda etc. Aceste forme de pedeapse de cele mai multe ori nu isi ating scopul urmarit.Scopul urmarit fiind cel de represiune, reeducare si reintegrare sociala cat si de stopare a fenomenului infractional.

Este o dilemă faptul că ,în secolul XXI , mai este practicată pedeapsa capitală, mai ales pentru că, în toate constituţiile democratice şi în acte de importanţa internaţională precum „Declaraţia a Drepturilor omului” sunt enunţate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, cel mai important fiind dreptul la viată.

În lume exista 84 de ţari în care se fac execţii,dar numărul celor în care condamnarea la moarte este legale este mult mai mare.Potrivit datelor furnizate de organizatia Amnesty International, anul trecut s-a aplicat pedeapsa capitala la peste 3000 de oameni.

În Europa , Protocolul nr.6 atasat Conventiei Europene a Drepturilor Omului, decide prin articolul 1 abolirea pedepsei cu moartea.

In art.2 al aceluiaşi protocol se arată faptul că " un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte savarşite în timp de razboi sau în pericol iminent de razboi;o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevazute de aceasta legislatie şi conform dispoziţiilor sale, statul respectiv va comunica Secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislatiei în cauză"

Într-un sondaj realizat pe un forum de pe inernet, tineri cu varste cuprinse între 18-25 de ani au răspuns negativ la întrebarea „ credeţi că pedeapsa cu moartea ar diminua numărul infracţiunilor grave?”, Unul dintre aceştea a raspuns astfel: „Nimeni nu are dreptul sa ia viaţa unei alte fiinţe! Asta trebuie să fie o axioma. Marii criminali (Stalin, Hitler, Jack spintecatorul, Conducatorii care isi infometeaza si alieneaza cocetatenii etc.) nu pot fi reeducaţi. Pedeapsa cu moartea pentru ei mi se pare de fapt o graţiere. Cred ca rata criminalitatii ar sacadea daca s-ar introduce munca fortata, iar contravaluarea muncii prestate sa fie folosita in acoperirea pagubei pricinuite .Să spunem ca o persoana fură roata de rezervă de la maşină . Respective persona este gasita vinovata si sufera o condamnare la pedeapsa cu munca fortata . Din contravaluarea muncii prestate ,faptuitor va plati paguba pricinuita.Cred că mulţi hoţi ar considera ca indelednicirea lor ar deveni neprofitabilă. “

De-a lungul istoriei, pedeapsa a constituit un mod de sancţionare a oamenilor. Aceaste sanţiuni se datorau încalcării regulilor de conduită impuse de comunitatea din care făceau parte. Încălcarile acestor reguli de conduită sunt considerate ca fiind comportamente deviante. Însă, aceste comportamente deviante sunt privite diferit de la o comunitate la alta. Pentru unele comunitaţi un tip de comportament pate fi considerat deviant, iar pentru altele acelasi tip de comportament poate fi considerat nedeviant. Acelaşi lucru putem spune şi de modul de percepere a pedepsei care a evoluat de la epoca la alta şi de la o civilizaţie la alta. Aproape în întreaga istorie a omenirii, modul de pedepsire era axat pe mutilarea corpului până la provocarea morţii. Concepţia oamenilor privind pedeapsa s-a schimbat odată cu revoluţiile burgheze din Europa şi răspândirea ideilor iluministe franceze şi adoptarea „Declaraţiei Drepturilor Omului şi al Cetăşeanului „(26 august 1789).

Schimbările apărute în gândirea oamenilor, datorită multiplelor evenimente desfăşurate în sec al XVIII-lea, a dus la apariţia unei epoci de mari „scandaluri” pentru justiţia tradiţională şi la nenumărate proiecte de reformă, o nouă teorie a legii şi a crimei, o nouă justificare morală sau politică ale dreptului de pedeapsi;abolirea vechilor ordonanţe şi dispariţia treptată a vechilor cutume, epocă în care apar în proiect sau sunt redactate coduri penale „moderne”: Rusia 1769, Prusia 1780, pennsylvania şi Toscana 1786, Austria 1788, Freanţa 1791.

Din numărul mare din transfrmări, trebuie să ne oprim la una : dispariţia supliciilor. În câteva zeci de ani a dispărut corpul torturat, dezmembrat, amputat, însemnat pe faţă sau umăr, expus viu sau mort, oferit ca spectacol. A dispărut corpul ca ţintă principală a represiunii penale.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, sumbra sărbătoare pontivă este pe cale să se stingă.Ceremonialul pedepsei tinde să se eclipseze, transformîndu-se într-un nou act procedural sau administrativ.Pedepsirea cu recunoaşterea publică a greşelii fusese abolită în Franţa pentru prima oară în 1891, apoi din nou în 1830, iar în Anglia în 1837. Muncile publice, care în Austria, Elveţia şi în unele state S.U.A, cum ar fi Pennsylvania, trebuia prestată în plină stradă sau pe principalele drumuri de ocnaşi cu zgarda de fier, în haine prestriţe, cu bile de fier la picioare ţi care intrau în contact cu mulţimea de pe margini prin provăcări, vorbe de insultă, lovituri, manifestări de ură sau la compicitate, sunt aproape pretutindeni suprimate la sfârşitul secolului al XVIII- lea sau în prima jumătate a celui de-al XIX-lea.

Pedeapsa va tinde, prin urmare, să devină partea cea mai ascunsă a procesului penal, fapt ce are mai multe consecinţe:ea părăseşte domeniul percepţiei cvasicotidiene pentru a intra în cel al conştiinţei abstracte; se asteapta ca eficacitatea ei sa se datoreze caracterului implacabil, nu intensitatii ei vizibile; certitudinea de a fi pedepsit – aceasta, si nu oribilul teatru trebuie sa impiedice comiterea crimei; mecanica exemplara a actului de a pedepsi isi modifica angrenajele. In felul acesta, justitia nu se mai incarca public cu partea de violenta inerenta activitatii ei. Daca totusi ucide sau loveste, nu o mai face spre a-si glorifica forta, ci in virtutea unui element care face parte din ea insasi si pe care este obligata sa-l tolereze, dar pe care ii este greu sa-l marturiseasca. Accentele de infamie sunt redistribuite: in cadrul pedepsei-spectacol, o onoare difuza emana dinspre esafod; ea ii invaluia deopotriva pe calau si pe condamnat; iar daca era intotdeauna pe punctul de a preschimba in mila sau glorie umilirea la care era supus cel supliciat, preschimba in mod regulat in ticalosie violenta legala a calaului. De acum incolo, scandalul si lumina vor fi impartite astfel: condamnarea in sine este menita sa-l marcheze pe delincvent cu un semn negativ si univoc: deci publicitate a dezbaterilor si sentintei; in ceea ce priveste executia, ea nu este decat o umilire in plus, pe care justitia se jeneaza sa o impuna condamnatului; se va tine, prin urmare, la distanta de ea, cautand tot timpul sa o incredinteze altora, si sub pecetea tainei. E urat sa fii pasibil de pedeapsa, dar prea putin glorios sa pedepsesti. De aici, dublul sistem de protectie pe care justitia l-a asezat intre ea si pedeapsa pe care o impune. Executarea pedepsei tinde sa devina un sector autonom, de care un mecanism administrativ descarca justitia; aceasta se elibereaza printr-o disimulare birocratica a pedepsei de rusinea secreta de a trebui sa pedepseasca. În Franta, administraţia inchisorilor a depins vreme indelungata de Ministerul de Interne, iar cea a ocnelor de Ministerul marinei sau al Coloniilor. Iar dincolo de aceasta reimpartire a rolurilor are loc denegrarea teoretica: esentialul pedepsei pe care noi, judecatorii, o hotaram sa nu credeti ca ar consta in faptul de a pedepsi; ea, de fapt, incearca sa corecteze, sa indrepte, sa „vindece”; o tehnica de redresare compenseaza, in cuprinsul pedepsei, stricta ispaşire a raului si îi absolvă pe magistraîi de urata meserie de a pedepsi. Exista in justitia moderna si la cei care împart dreptatea o jenă de a pedepsi ce nu exclude intodeauna zelul; jena ce nu incetează să crească. Atenuarea, în decursul ultimelor secole, a severitatii penale este un fenomen bine cunoscut de istoricii dreptului. Dar multa vreme, el a fost considerat per ansamblu drept un fenomen cantitativ: mai puţina cruzime, mai puţina suferinţa, mai multă blandeţe, mai mult respect, mai multă omenie. În realitate, aceste modificari .schimbarea de obiect .