Pedepsirea Tentativei

1. Consideraţii generale

Pentru că reprezintă un început de executare ori o executare integrală a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, tentativa este periculoasă şi este incriminată în legislaţia penală.

Potrivit art.21 Cod penal “Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta.

Tentativa se sancţionează cu o pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

În cazul persoanei juridice, tentative se sancţionează cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse complemetare.”

Din examinarea condiţiilor de existenţă a tentativei s-a putut constata că această formă atipică a infracţiunii corespunde conceptului infracţiunii, prezintă pericol social penal şi este săvârşită cu vinovăţie, din care cauză incriminarea şi sancţionarea ei este în general nediscutabilă. Cu toate acestea, problema de a se şti dacă tentativa trebuie sa fie sancţionată la toate infracţiunile, precum şi dacă ea trebuie sa fie sancţionată, în principiu, la fel ca infracţiunea fapt consumat ori în mod nediferenţiat în raport cu aceasta, sunt probleme soluţionate în mod diferit în ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală.

În ceea ce priveşte incriminarea tentativei, în literature de drept penal s-au exprimat două puncte de vedere:

a) Opinia incriminării nelimitate a tentativei

În această concepţie se susţine că tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, indiferent de gravitatea lor în sistemul faptelor penale prevăzute şi sancţionate de lege. Se argumentează în acest sens că tentativa prezintă un pericol social.

b) Opinia incriminării limitate a tentativei

În concepţia incriminării limitate se susţine incriminarea tentativei numai în cazul infracţiunilor grave, deoarece, având un pericol social mai redus decât al infracţiunii consumate, păstrează pericolul social caracteristic infracţiunii numai în cazul acestora.

În ceea ce priveşte infracţiunile cu un grad mai redus de pericol social, tentativa nu ar trebui incriminată.

Aceasta este concepţia dominantă în literatură şi reflectată în cele mai multe legislaţii penale.

Codul penal în vigoare consacră concepţia incriminării limitate a tentativei. Aceasta rezultă din art. 21 alin. 1 Cod penal, care prevede că “tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”, precum şi din unele dispoziţii speciale, care indică expres pedepsirea tentativei în anumite cazuri.

În legislaţia noastră penală se folosesc două modalităţi de incriminare a tentativei.

Într-o primă modalitate se prevede incriminarea şi pedepsirea tentativei chiar în textul de lege în care se descrie fapta tip, consumată, în alineatul imediat următor celui în care se prevede conţinutul faptei.

A doua modalitate de incriminare constă în prevederea într-un articol comun, inserat la sfârşitul unui titlu sau capitol al părţii speciale a Codului penal, care indică în mod general, prin enumerarea infracţiunilor, că tentativa la acea grupă de infracţiuni sau numai la cele enumerate limitativ se pedepseşte.

În legătură cu sancţionarea tentativei, regula general acceptată în toate legislaţiile penale este că legea pedepseşte numai infracţiunea consumată, nu şi încercarea de a săvârşi o faptă ilicită.

Totuşi, la infracţiunile mai grave (omor, delapidare, furt, tâlhărie şi altele) legea prevede expres că se sancţionează şi aceia care nu duc până la capăt infracţiunea. Raţiunea este aceea că, în asemenea cazuri, încercarea de a comite o infracţiune creează o ameninţare, un pericol, o tulburare în relaţiile sociale, ceea ce justifică pedepsirea.

Acela care a luat hotărârea de a încălca legea şi de a săvâeşi o faptă gravă (de exemplu, un omor), iar hotărârea s-a exteriorizat prin acţiuni concrete care l-au dus pe infractor până în pragul consumării faptei, chiar dacă nu şi-a atins scopul, este o persoană periculoasă, împotriva căreia legea trebuie să ia măsuri.