Persoana Fizica in Dreptul International Privat

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Persoana Fizica in Dreptul International Privat.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 14 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Rosca d.

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Notiuni Generale

Este considerata a fi strain, persoana care se gaseste pe teritoriul unui stat fara a avea cetatenia acestuia. Legislatia romana in vigoare arata ca sunt straini persoanele care nu au cetatenia romana, fie ca au o cetatenie straina, fie ca nu au nici o cetatenie.

Conditia juridica a strainului este definita ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se determina drepturile si obligatiile pe care le are strainul intr-o anumita tara. Aceasta conditie intereseaza capacitatea de folosinta a strainului. intre conditia juridica a strainului si conflictul de legi este o legatura care consta in aceea ca numai in masura in care se recunoaste strainului un anumit drept, se poate pune problema conflictului de legi.

Calificarea noţiunii de cetăţenie interesează dreptul internaţional privat din două considerente. Pe de o parte, aceasta are ca rezultat divizarea rezidenţilor unui anumit stat în cetăţeni şi străini, ajungându-se pe terenul condiţiei juridice a străinului ce reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce aparţine străinului. Pe de altă parte, cetăţenia interesează conflictul de legi, deoarece este punctul de legătură a normei conflictuale referitoare la starea şi capacitatea persoanei fizice. Există o legătură între condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi, deoarece numai în măsura în care străinului i se acordă un anumit volum de drepturi poate apărea conflictul de legi asupra legii după care aceste drepturi se exercită. Altfel spus, numai dacă străinului i se recunoaşte dreptul de a contracta de către legea statutului unde se contractează, se pune şi problema determinării legii ce va determina capacitatea sa de a contracta.

Conflictul de calificări în materia cetăţeniei se soluţionează în favoarea legii statului de cetăţenie. Această soluţie o adoptă practic toate sistemele de drept care au optat pentru legea naţională ca lege personală.

O situaţie aparte se poate referi la persoanele care conform unei asemenea calificări pot avea două sau mai multe cetăţenii sau nu posedă nici o cetăţenie. În acest caz, suntem în faţa unui conflict de cetăţenii care poate fi atestat pozitiv sau negativ.

Conflictul pozitiv si Conflictul negativ

Conflictul pozitiv de cetăţenie dă naştere la pluricetăţenie, cea mai frecventă fiind dubla cetăţenie sau bipatridia. În mare parte, statele ocupă o poziţie negativă faţă de dubla cetăţenie, deoarece aceasta poate conduce la unele situaţii nedorite şi, uneori, complicate (cum ar fi, de exemplu, obligarea unei persoane de a satisface serviciul militar faţă de două sau chiar mai multe state). Astfel, exercitarea protecţiei diplomatice poate fi îngreunată, situaţie care a dat naştere în practica internaţională la stabilirea, aşa-zisei, „cetăţenii dominante”. Pentru a depăşi conflictul pozitiv de cetăţenii, au fost adoptate un şir de convenţii pentru evitarea sau reglementarea dublei (multiplei) cetăţenii.

Conflictul pozitiv de cetăţenii poate duce la situaţia ca persoana să aibă o altă cetăţenie pe lângă cetăţenia forului. Şi aceste prevederi sunt în conformitate cu Convenţia de la Haga din 1930 şi anume cu art. 3 al acesteia care prevede că persoana care posedă cetăţenia a două sau mai multe state poate fi privită de către fiecare dintre aceste state ca fiind resortisantul propriu. Aşadar, legea română se va aplica cetăţenilor români, precum şi legea moldovenească se va aplica cetăţenilor moldoveni, chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie atâta timp cât ei nu au pierdut cetăţenia României sau, respectiv, cea a Republicii Moldova.

În alt caz, un străin poate avea mai multe cetăţenii şi nici una dintre acestea să nu fie a forului. Atât domiciliul, cât şi reşedinţa reprezintă criterii alternative şi subsidiare de localizare a persoanei fizice în privinţa statutului său personal, respectiv criterii utilizate numai „în caz de egalitate”, adică de dublă sau multiplă cetăţenie străină, datorită imposibilităţii folosirii criteriului apartenenţei naţionale prin cetăţenie, sau, mai precis, datorită neimplicării în căutarea unui criteriu de preferinţă între legile naţionale concurente.

Conflictul negativ se referă la apatridie, adică la situaţia când o persoană, ca urmare a renunţării la cetăţenia originară nu dobândeşte cetăţenia nici unui stat. Apatridia poate lua naştere şi ca urmare a inadvertenţei legislaţiilor diferitor state în materia cetăţeniei, fapt ce nu permite de a încadra persoana respectivă în nici unul din câmpurile de acţiune ale acestor legi. Astfel, copiii unor apatrizi pot deveni şi ei apatrizi dacă se nasc pe teritoriul unui stat care nu aplică principiul jus soli.

Pentru a reduce sau chiar a elimina consecinţele negative ale apatridiei au fost elaborate şi adoptate, sub auspiciile ONU, unele convenţii speciale, cum ar fi Convenţia de la New York din 1954 privind statutul apatrizilor şi Convenţia din 1961 pentru reducerea cazurilor de apatridie. Apatridul este pus în situaţii destul de nefavorabile. Astfel, din cauza că nu are stabilită nici o legătură politico-juridică

cu vreun stat el este lipsit de orice protecţie diplomatică şi, prin urmare, riscă să devină victima anumitor acte de discriminare. Apatridul este obligat să respecte legislaţia statului de reşedinţă. Acest fapt a condus, în consecinţă, la ideea că legea care are cea mai strânsă legătură cu statutul său personal este legea statului unde îşi are domiciliul, iar, în lipsă, reşedinţa. Aceasta va fi considerată legea sa personală.

Starea civilă şi conflictul de legi.

Participarea fiinţelor umane la raporturile juridice de drept privat nu poate fi concepută fără o identificare corespunzătoare a acestora. Identificarea persoanei fizice în raporturile juridice în care aceasta participă înseamnă individualizarea ei concretă cu ajutorul unor atribute sau elemente de identificare stabilite de lege. Starea civilă, alături de nume şi domiciliu, face parte din cadrul acestor atribute. Normele dreptului internaţional privat vor fi acelea care vor desemna legea aplicabilă acestor atribute atunci când în cadrul raportului legat de identificarea persoanei fizice se întâlneşte un element de extraneitate.

Noţiunea de stare civilă, statut civil sau pur şi simplu starea persoanei provine din sintagma latină status civitatis care desemna atributele necesare pentru a poseda calitatea de subiect de drept. În dreptul roman, aceste atribute erau în număr de trei: status libertatis, status civitatis şi status familiae. Pentru ca cineva să se bucure de calitatea de subiect de drept trebuia să fie liber şi nu sclav, să fie cetăţean şi nu latin sau peregrin, să fie şef de familie şi nu alieni juris. Prin urmare, din perspectiva dreptului internaţional privat, starea civilă nu poate fi privită decât ca fiind parte componentă a statutului personal, fiind guvernată de legea personală.

În prezent, starea civilă cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică ca subiect de drepturi şi obligaţii şi prin care se stabileşte poziţia juridică a acestei persoane faţă de familia din care face parte. Elementele pe care trebuie să le cuprindă starea civilă în vederea individualizării unei persoane fizice, precum şi modul în care aceste elemente trebuie să fie supuse înregistrării, sunt guvernate în mod imperativ de lege, consfinţindu-se, astfel, caracterul de legalitate al stării civile. Acest caracter impune ca de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte) starea civilă să fie cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu caracter imperativ, depinzând mai mult sau mai puţin de voinţa titularului ei. În consecinţă, dintr-o posibilitate abstractă prevăzută de lege, starea civilă, prin intermediul actelor de stare civilă, devine o realitate tangibilă. În acelaşi timp, o persoană nu-şi poate alege o stare care nu este conformă prevederilor legale sau să solicite înregistrarea unor acte sau fapte de stare civilă ce nu sunt prevăzute de lege. Starea civilă cuprinde calităţi de individualizare a persoanei ce impun o stabilitate în timp. Aşadar, profesia este o calitate care poate contribui la individualizarea şi identificarea acesteia. Dar, deşi ea prezintă o relativă stabilitate, este

nesemnificativă pentru faptul că o persoană poate avea o pluralitate de profesii. Aceste calităţi ale stării civile, pe lângă faptul că se bucură de legalitate şi stabilitate, se mai cataloghează şi printr-un caracter de unicitate. Tocmai datorită faptului că starea civilă cunoaşte o reglementare imperativă, de ordine publică, fiind indivizibilă şi legată strict de statutul persoanei nu putem concepe ca aceasta să fie guvernată de o altă lege decât de legea naţională.

În doctrina juridică au fost date mai multe definiţii stării civile. Acest lucru se datorează, în cea mai mare măsură, lipsei unei definiţii legale a stării civile. Definiţiile oferite de doctrină diferă de la un autor la altul, starea civilă prezentându-se, în acest sens, ca fiind acel teren juridic din literatura de specialitate ce lasă loc unei polemizări perpetue. Prin urmare, nu numai definirea conceptului de stare civilă diferă, ci şi cuprinsul acesteia variază de la un autor la altul. Cu toate acestea, în mod cumulativ, aceste definiţii oferă acel contur necesar conceptului de stare civilă.

Generalizând, starea civilă reprezintă „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Persoana Fizica in Dreptul International Privat.doc