Personalitatea Juridică a Statului

1. Noţiune

Personalitatea juridică presupune existenta a trei elemente:

- organizare de sine stătătoare

- un patrimoniu propriu afectat desfaşurarii unei activitaţi specifice

- un scop conform interesului general

Prin personalitate juridică se înţelege aptitudinea de a avea calitatea de subiect de drept de sine stătător şi de a putea încheia, în nume propriu, acte juridice în cadrul unor raporturi juridice, pentru dobândirea unor drepturi subiective şi asumarea unor obligaţii juridice corelative .

Conceptul de stat a putut lua naştere în accepţiunea lui actuală abia din clipa în care teritoriul ţării nu a mai fost socotit ca formând obiectul proprietăţii private a monarhului, ci, la început, al coroanei, iar mai târziu al statului .

Astfel, chiar de la început statul apare pe planul vieţii juridice ca înzestrat cu anumite drepturi subiective (proprietar al teritoriului ţării), ca persoană juridică.

Această afirmaţie face însă necesară lămurirea prealabilă a unor noţiuni la care face apel.

Se impune să se precizeze în primul rând în ce constă noţiunea de drept subiectiv şi care este deosebirea între dreptul subiectiv şi cel obiectiv.

Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea regulilor de conduită ce se impun la un moment dat respectului general într-o colectivitate umană dată şi care sunt susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului.

Prin aceste reguli de drept se prevăd fie anumite obligaţii în sarcina indivizilor (de exemplu, cea de a plăti impozite), fie se garantează unor persoane puterea de a desfăşura anumite activităţi (de exemplu, chiriaşul poate să locuiască în apartamentul închiriat), de a cere altora îndeplinirea unor acţiuni (de exemplu, creditorului i se recunoaşte puterea de a cere restituirea sumei împrumutate) sau o abstenţiune (de exemplu, proprietarul unui teren poate cere terţilor să nu-l tulbure în posesiune).

Dreptul subiectiv este tocmai puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Garanţia legală a dreptului subiectiv constă în posibilitatea de a se pune în mişcare la nevoie, recurgându-se la organele de stat competente, forţa de constrângere a statului în vederea restabilirii ordinii juridice încălcate.

Numai puţine limbi au cuvinte diferite pentru cele două concepte: drept obiectiv şi drept subiectiv. Limbile franceză, germană şi română nu cunosc decât cuvântul „drept". In schimb, limbile engleză şi arabă au termeni diferiţi. Limba engleză are cuvântul „law" pentru dreptul obiectiv şi cuvântul "right" pentru dreptul subiectiv; limba arabă desemnează prin cuvântul „kanun" dreptul obiectiv şi prin „hak", dreptul subiectiv.

Dreptul subiectiv fiind puterea de a desfăşura o anumită activitate, de a cere unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate, presupune pentru exercitarea lui un act de voinţă. De exemplu; X a împrumutat lui Y o sumă de bani. Potrivit codului civil, creditorul X are puterea de a cere de la debitorul Y, Ia scadenţă, plata sumei împrumutate. Creditorul este liber însă să nu ceară plata. Exercitarea acestei puteri de a cere este astfel lăsată la libera alegere a creditorului. Pentru ca el să exercite această putere este necesar un act de voinţă din partea sa. Iată de ce, în concepţia tradiţională, recunoaşterea unei anumite puteri de a cere este indisolubil legată de existenţa unei persoane înzestrată cu voinţă, a unui subiect de drept. Acesta este, de altfel, faptul care explică de ce această noţiune a fost desemnată prin termenul de drept subiectiv.