Perspective Românești în Politica Socială

Perspective româneşti in politica socială

Impactul solutiilor de inspiratie liberal-europeana aplicate în România poate fi discutat fie în termenii prezentului, pornindu-se de la masurile adoptate pâna acum si luându-se în considerare consecintele înregistrate în plan politic, economic sau socio-cultural, fie într-o imagine de perspectiva, încercându-se prognozarea pe termen mediu si lung a efectelor unei abordari generale în spiritul liberalismului si al atingerii standardelor comunitare, inclusiv în domeniul politicilor publice.

Politica socială în România post totalitară se bazează încă pe câteva repere ale sistemului de politici sociale din perioada comunista:

- centralizarea si preluarea exclusiva de catre stat a functiei de protectie sociala;

- ocuparea deplina a fortei de munca, mai degraba din ratiuni ideologice decât economice;

- generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate si eliminarea veniturilor din profit (Mihut si Lauritzen, 1999);

- instituirea asigurarilor sociale de stat, sistem care garanta în principiu o acoperire universala si relativ generoasa fata de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocatii familiale, de boala sau de maternitate), cu exceptia somajului care nu era recunoscut;

- gratuitatea învatamântului si a asistentei medicale, pentru toate categoriile de vârsta, respectiv socio-profesionale;

- promovarea unei politici pro-nataliste, împinsa la paroxism în anii`70 si usor relaxata în anii`80, cu toate consecintele socio-demografice pe termen lung, sesizabile astazi;

- transferul „mascat” al unor costuri asupra populatiei, prin aparitia si extinderea ,,platilor compensatorii" în sanatate, învatamânt, administratie;

- suprimarea treptata a asistentei sociale, din considerente evident ideologice, nerecunoasterera oficiala a saraciei si neacodarea nici unui beneficiu social decurgând dintr-o asemenea situatie;

- expansiunea fortata a politicii locuintelor (reprezentând ,,apendicele social" al optiunii strategice de industrializare a tarii), prin investitii publice masive în sectorul constructiilor si acordarea de facilitati la cumpararea de apartamente, masura cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabila pe termen lung, datorita depopularii satelor si stabilizarii în mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenti în exclusivitate de unitatea industriala la care fusesera adusi;

- discriminarea agricultorilor, meseriasilor si liber-profesionistilor (asa-zisul sector al proprietatii cooperatiste), prin neincluderea lor în sistemul asigurarilor sociale de stat, ceea ce a facut de exemplu ca în 1989 pensia unui agricultor sa nu depaseasca 18% din pensia medie a unui fost angajat al statului (Poenaru, 1998).

Acestea erau principalele caracteristici ale fostelor țări sovietice, însă România a pornit în decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situatii (desi initial s-a crezut contrariul, având în vedere faptul înselator ca se platise datoria externa), fiind înca din acel moment plasata destul de mult în urma tarilor din zona Europei Centrale.

Primul fenomen social nou aparut în zona ex-comunista a fost somajul, despre care a început sa se vorbeasca oficial înca din 1990. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o crestere continua în anii urmatori, 10,9% în 1994 si 11,6% în 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a somerilor proveneau din industria grea, aflata la începutul unui lung declin.

Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subtierea segmentului activ al populatiei (,,deflatie sociala"), respectiv cresterea accelerata a numarului de pensionari si asistati social. În afara intrarilor în somaj, pensionarea timpurie, la cerere (deci înaintea limitei de vârsta) a fost abuziv utilizata ca alternativa la somaj în ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simtite acum în bugetul asigurarilor sociale, numarul pensionarilor îl depasise deja pe cel al salariatilor iar tendinta a continuat sa se manifeste.

Scaderea puterii de cumparare a populatiei este asociata cu degradarea nivelului de trai, adica reducerea continua si drastica a veniturilor reale ale cetatenilor în comparatie cu nivelul tot mai înalt al preturilor. În 1997, spre exemplificare, salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzatoare momentului decembrie 1989 (Mihut si Lauritzen, 1999) iar în cazul pensiilor situatia era si mai severa.