Politica agricolă comună a UE

Politica Agricola Comuna (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeana – pe atunci, Comunitatea Economica Europeana. Geneza ei a fost o reactie la problemele alimentare care au urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial. Trebuie precizat de la bun inceput ca termenul de “politica comuna” reflecta in mod fidel una dintre trasaturile definitorii ale PAC, si anume aceea ca, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai apartine statelor membre, ci Uniunii Europene.

De ce statele europene au considerat necesar sa cedeze din prerogativele suveranitatii intr-un domeniu asa de sensibil, cum este cel agricol?

In linii mari, sunt doua motive care au condus la aparitia acestei politici.

Primul motiv a fost nevoia unei “fluidizari” a comertului european cu produse agricole, si mai ales dorinta tarilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, productia agricola a cunoscut o scadere accentuata in Europa. Situatia a inceput sa se amelioreze in anii ’50, cand mecanizarea si exodul unei parti insemnate a fortei de munca agricole inspre industrie au determinat cresterea productivitatii si productiei agricole si a veniturilor fermierilor. Insa veniturile care se puteau obtine din agricultura au ramas in urma celor din industrie. In acest context, pentru a evita redeschiderea unor conflicte sociale mai vechi, guvernele au inceput sa adopte masuri de protectie vamala si de sprijinire a productiei, variabile ca forma si intensitate de la o tara la alta. Deoarece la nivel european, comertul cu produse agricole era puternic distorsionat, a aparut ideea unei reglementari europene a pietei pentru produsele agricole.

Al doilea motiv, a fost temerea ca forta de munca eliberata din agricultura ca urmare a mecanizarii n-ar fi putut fi absorbita in acelasi ritm de celalalte sectoare ale economiei, caz in care veniturile agricole ar fi scazut si mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situatie.

Iata cum conjunctura economica, impreuna cu vointa politica, au dat nastere politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regaseste in Tratatul de la Roma (1957).

Politica agricola comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printre cele mai importante. Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este reflectata prin cateva trasaturi distincte:

• Este o politica prin excelenta integrationista. Politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea majoritate a productiei agricole, de reglementari comune de functionare a pietelor si comercializarea produselor.

• Este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma prin sistemul complex de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul comun al Uniunii Europene.

• Manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, alte considerente decat cele economice prevaland adesea in luarea deciziei de politica agricola .

Politica agricola in UE – momente cheie

Istoricul PAC incepe in 1957, o data cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene de catre aceleasi sase state care, in 1952, infiintasera Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului . Articolul 30 ( acum art. 32) stabileste ca: “ piata comuna se va extinde si asupra sectorului agricol si comertului cu produse agricole” si ca “ operarea si dezvoltarea pietei comune pentru produsele agricole vor fi insotite de crearea unei politici agricole comune”, iar art. 39 fixeaza obiectivele politicii agricole comune:

- cresterea productivitatii agricole prin promovarea progresului, prin asigurarea dezvoltarii rationale a productiei agricole si prin utilizarea optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca;;

- asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populatia agricola, in special prin cresterea veniturilor individuale ale lucratorilor agricoli’

- stabilizarea pietelor;

- garantarea sigurantei aprovizionarilor;

- asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.

Deoarece Tratului de la Roma nu explica insa concret cum aveau sa fie realizate aceste obiective, in 1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului s-au intalnit la Stresa( Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere in practica a politicii agricole.

Ei au stabilit trei principii care sa guverneze PAC:

1. principiul pietei unice: in interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circula fara restrictii;

2. principiul preferintei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeana, prin interpunerea de preturi mai mari la produsele din import fata de productia interna;

3. principiul solidaritatii financiare: masurile comune sunt finantate dintr-un buget comun.

Odata stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia masurile de politica agricola comuna. Mecanismul dezvoltat de Comisie consta, in linii mari, in protejarea veniturilor producatorilor agricoli prin intermediul preturilor, si anume prin instituirea unui nivel ridicat al protectiei vamale fata de concurenta straina, combinat pentru anumite produse, cu unificarea preturilor interne, respectiv fixarea de preturi comune insotita de un mecanism de sustinere a nivelurilor acestora.