Politica de comunicare în UE

Introducere

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După cincizeci de ani şi patru valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia), Uniunea Europeană are astăzi cincisprezece state membre şi se pregăteşte pentru a cincea extindere, de data aceasta către Europa Centrală şi de Est.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:

- promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituitî în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

- să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externa şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);

- să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);

- să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);

- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare);

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european), Banca Europeană de Investiţii (instituţia financiară a UE) şi (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

În martie 1998 cea de a cincea extindere a fost lansată în mod oficial, cuprinzând următoarele 13 state: Bulgaria, Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria şi Turcia.

Trecerea la o monedă nouă afectează în multe privinţe viaţa cotidiană a cetăţenilor. De aceea, comunicarea promptă şi eficientă este o preocupare esenţială a oricărui stat membru care îşi propune să adopte euro, iar experienţa a arătat că este şi elementul decisiv pentru realizarea cu succes a acestei tranziţii.

Comunicarea nu încetează însă în momentul în care noile bancnote şi monede se află în buzunarele cetăţenilor. Succesul monedei unice depinde şi de explicarea adecvată a funcţionării şi a avantajelor sale.

Etapele comunicării

Comunicarea joacă un rol esenţial în consolidarea încrederii consumatorilor, venind în completarea măsurilor luate pentru a asigura transparenţa şi conversia corectă a preţurilor, înaintea tranziţiei şi în timpul acesteia. Printre măsurile respective se numără acordurile privind preţurile corecte încheiate între autorităţile naţionale şi mediul de afaceri, precum şi sistemele de monitorizare a preţurilor, care garantează că lipsa de informaţii a consumatorilor cu privire la euro nu este exploatată de întreprinderi cu scopul de a obţine câştiguri incorecte.

Identificarea înseamnă sprijin, iar sprijinul publicului este un alt factor esenţial pentru succesul monedei unice şi al cadrului său politic, Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pentru a obţine acest sprijin este nevoie să se explice care sunt avantajele monedei unice şi cum funcţionează UEM. De aceea, activitatea de comunicare nu încetează în momentul în care se încheie procesul de tranziţie, ci continuă şi în perioada ulterioară înlocuirii fostei monede naţionale.