Politica externă și de securitate a UE

I. Definirea conceptului de securitate

1.1. Scurt Istoric

La sfârşitul primului război mondial o mare parte din economia europeană era distrusă. Alianţa din timpul războiului, încheiată în Occident nu mai era valabilă, iar în Estul Europei, Uniunea Sovietică îşi mărea sferele de influenţă.

La numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei şi cu numai 6 săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroşima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat „Carta Naţiunilor Unite”în 1945, la San Francisco în SUA.

La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchil a prezentat opiniile sale despre viitorul Europei după cel de-al dolilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei.

În aceeaşi perioadă, în plan econmic, a fost lansat Planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultăţi economice şi sociale la sfârşitul războiului, sub condiţia aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare, iar pe plan politico-militar se evidenţiază înfiinţarea Organizaţiei Atlanticului de Nord.

O dată cu lansarea în cadrul unei Conferinţe de presă ce a avut la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schuman”se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităţii europene. S-a trecut la adoptarea Tratatului care a stabilit Comunitatea Europeană a cărbunelui şi Oţelului – CECO – la 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. La acest tratat au aderat şase state, printre care, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Marea Britanie nu a aderat la aceste principii, deoarece avea unele temeri privind abandonarea suveranităţii şi realizarea bunăstării naţionale şi din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii.

Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind institirea unei Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Prin acest tratat, se dorea promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special pentru crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, afirmarea identităţii pe scena internaţională în special în punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, asigurându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor. Tratatul de la Maastricht a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

Inspirandu-se din mostenirea culturala, religioasa si umanitara a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile si inalienabile ale persoanei, precum libertatea, democratia, egalitatea si statul de drept , si hotarati sa puna in aplicare o politica externa si de securitate comuna, semnatarii tratatului de la Lisabona au reusit sa consolideze identitatea Europei si independenta acesteia in vederea promovarii pacii, securitatii si progresului in Europa si in intreaga lume. Privind asupra viitorului arhitecturii institutionale si implicatiile asupra PESC, Tratatul de la Lisabona este obligatoriu considerat punctul de referinta in ceea ce priveste mutatiile si inovatiile la nivel institutional. Acestea reprezinta cheia de bolta a UE prin intermediul careia se va mentine unitate, coerenta si continuitate in ceea ce priveste politica Uniunii Europene.

1.2. Consideratii introductive

În opinia specialiştilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entităţi statale, este asigurată dacă se ţine cont de următoarele cinci componente: componenta politica a securităţii, componenta militară, componenta economică, componenta societală şi cea ecologică.

Problematica securităţii nu se confundă cu funcţionarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la ameninţările care, prin dimensiunile menţionate, pun în pericol existenţa statului.

Securitatea politică, se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernământ şi a ideologiilor care le legitimează.

Componenta militară a securităţii priveşte interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive şi al capacităţilor defensive ale statelor, împreună cu percepţia statelor despre intenţiile celorlalţi participanţi la viaţa internaţională.

Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţare şi pieţe necesare pentru a susţine nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii statului.

Securitatea societală, se referă la menţinerea procesului de evoluţie, a identităţii naţionale colective, a modelelor tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor.

Securitatea mediului înconjurător este una dintre componentele importante ale conceptului de securitate, alături de celelalte componente.

II. Geneza şi evoluţia conceptului PESC/PESA

Cele două politici au debutat de jure la începutul anilor ‘90 în contextul modificărilor geopolitice din Europa provocate de căderea Cortinei de fier şi au fost introduse prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa care definesc destul de bine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) - pilonul II al UE. Pe de altă parte, deciziile Consiliului European din 1999, de la Koln şi Helsinki, privind constituirea forţei de reacţie rapidă europeană şi a instituţiilor politice şi militare de conducere şi reevaluările susccesive ale acestor decizii, de la Feira, Bruxelles, Nisa, Goteborg, Laeken, Salonic din anii 2001-2004, sunt paşi semnificativi în privinţa extinderii PESC spre o dimensiune de apărare şi de securitate a UE - politica europeană de securitate şi apărare - PESA.

O primă etapă a dezvoltării dimensiunii de securitate a Europei post-belice a debutat cu semnarea în 1948 a Tratatului de colaborare economică, social-culturală şi de apărare colectivă la Bruxelles de către 5 ţări vest-europene: Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda, pe baza căruia a fost înfiinţată Uniunea Occidentală. Ulterior, în 1955, ca urmare a Acordului de la Paris din 1954, prin care au fost acceptate în organizaţie Italia şi Germania, denumirea organizaţei este schimbată în Uniunea Europei Occidentale (UEO).De asemenea, în paralel cu lansarea proiectului Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului, oficialii europeni au pus în dezbatere problema creării unei comunităţi asemănătoare în domeniul apărării. În urma adoptării, la nivelul CEE a Actului Unic European din 1987 (actul de naştere al pieţei unice europene) , UEO este considerată ca un potenţial element al consolidării CEE pe dimensiunea de securitate. În sprijinul acestei dezvoltări, într-o reuniune a Consiliului UEO la nivelul miniştrilor de Externe şi ai Apărării desfăşurată la Haga în 1987, a fost adoptată o “platformă asupra intereselor europene în domeniul securităţii” în care se exprima hotărârea aliaţilor europeni , membri ai UEO, de a consolida pilonul european al NATO şi de a conferi Europei integrate o dimensiune de securitate şi de apărare .

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, in 1993, UE inscria prevederea referitoare la politica externă şi de securitate comună a UE (pilonul II al UE) despre care se afirma că ar putea conduce în timp la o politică de apărare comună. Summitul şi Tratatul de la Amsterdam din 1998 au condus la apariţia unei noi instituţii, respectiv cea de înalt responsabil pentru PESC, prin care se spera realizarea premiselor pentru apariţia unei voci unice europene în domeniul politicii externe şi securităţii internaţionale.