Politica Externă și de Securitate Comună

Evoluţia istorică

În etapele de început ale integrării europene, s-a urmărit, în principal, o cooperare economică între statele membre, care a fost privită ca o etapă premergătoare pentru o viitoare integrare politică. Eşecul primului proiect de integrare politică, CAE, în 1954, a dus la concentrarea eforturilorde integrare doar pe plan economic. Ideea unei politici externe şi de securitate comune a fost, din nou, adusă în discuţie, de-abia în anul 1969, în cadrul conferinţei de la Haga, prin raportul Davignon. Cu acastă ocazie, s-a hotărât convocarea de întruniri regulate ale ministrilor de externe ai statelor membre, în scopul unor consultări şi informări reciproce, precum şi pentru armonizarea şi corelarea statelor membre în domeniul politicii externe şi de securitate.

Această cooperare în planul dreptului internaţional public a purtat numele de cooperare politică europeană (CPE), iar în anul 1972, se ajunsese deja la un număr de patru întâlniri anuale în cadrul CPE. Din punc de vedere al dreptului internaţional public, CPE a fost consacrată pentru prima dată în 1986, în AUE, mentinându-se însă sub forma unei cooperări interstatale .

De o importanţă deosebită în acest sens este faptul că aici era vorba despre o formă de cooperare pur interstatală a ţărilor membre a CE, delimitată însă strict de CE, lucru cerut de unele state membre, şi mai ales de Danemarca şi Marea Britanie, care aveau o poziţie fundamentală puternic interguvernamentală faţă de CE. Deciziile erau luate, la fel ca în cazul cooperării internaţionale tradiţionale, în unanimitate; în ceea ce privea conţinutul, era vorba despre un schimb lejer de informaţii şi, în unele cazuri, de verificarea poziţiilor adoptate .

Politica Extternă şi de Securitate Comună, introdusă în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, a constituit afirmarea voinţei Uniunii de a-şi contura identitatea pe plan internaţional (art. 2 din Tratatul UE), fiind în acelaşi timp o continuare şi o lărgire instituţională a CPE. Tratatul de la Amsterdam a cosnfinţit şi consolidat bazele PESC, iar prin Tratatul de la Nisa, PESC a devenit, în parte, un domeniu de aplicare a prevederilor privind cooperarea consolidată. Această din urmă reformă instituţională a introdus Comitetul Politic şi de Securitate (art. 25 din Tratatul UE) .

1. PESC din perspectiva Tratatului de la Maastricht

Premisele dezvoltării PESC (Politica Externă şi de Securitate Comună) şi PESA (Politica Europeană de Securitate şi Apărare), ca parte a PESC, au fost statuate de TUE, care stipulează la articolul J.4 alin. (1) al Titlului V următoarele: “Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune” .

PESC nu era o “politică” în adevăratul sens, ci, mai degrabă, un “catalog” de intenţii, având un cadru juridico-instituţional destul de firav .

Această politică se proiecta ca fiind “comună pentru Uniune şi statele sale membre”, dar nu “comunitară”. Ea se găsea, deci, situată între cele exclusiv-comunitare şi cea exclusiv-interguvernamentală (JAI) .

La realizarea PESC se asociau unele instituţii - Comisia, Consiliul, Parlamentul European - având capacitatea de a decide, prin majoritate calificată, “Acţiuni Comune”.