Politică externă și de securitate comună - Identitatea europeană de apărare

Introducere

Pe măsură ce UE s-a extins și a inițiat noi domenii politice, aceasta și-a intensificat eforturile pentru a juca un rol diplomatic internațional și de securitate pe măsura puterii sale economice.

Pînă la semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) cooperarea politică europeană consta în consultări periodice între miniștri afacerilor externe și în contacte permanente dintre administrațiile acestora. Ei conveniseră să se informeze reciproc cu privire la orice problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct de vedere comun și, în măsura în care este posibil, să adopte o poziție comună. Orice decizie trebuia luată cu unanimitate de voturi. Problemele ce priveau securitatea se limitau însă la aspectele politice și economice, adică nu includeau și domeniul apărării.

Astfel, forța politică a Comunității Europene era însă redusă, ea jucând un rol total nesemnificativ în soluționarea problemelor majore ale lumii. Tocmai de aceea, prin Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea Europeană a devenit o structură economică și politică, consacrând politica externă și de securitate drept cel de al doilea pilon al său, alături de Comunitatea Europeană (pilon economic), Justiție și Afaceri Interne (pilonul III).

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, completat prin Tratatul de la Amsterdam (1997), Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul afirmării sale pe scena internațională, în special prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate comună, incluzând definirea în timp a unei politici de apărare, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună.

Conform acestui tratat, Uniunea Europeană își poate exprima poziția în privința conflictelor armate, a drepturilor omului și a oricărui alt subiect legat de principiile fundamentale și de valorile comune care formează baza Uniunii Europene și pe care aceasta se angajează să le respecte. Astfel, Politica Externă și de Securitate Comună constituie una din modalitățile de realizare a relațiilor externe ale Uniunii Europene.

Datorită complexității implicațiilor Politicii Externe și de Securitate Comună și a faptului că este o politică care devine din ce în ce mai importantă în designul european, dat fiind atât dorința Uniunii Europene de a se impune ca un actor puternic și complet al sistemului internațional, cât și datorită amenințărilor existente la nivel global în timpurile prezente. Există o necesitate a momentului, a realității actuale a relațiilor internaționale care ar cere ca acest pilon să treacă în sfera integrării, pentru a se obține o voce unitară în domeniu, dar această tendință se lovește puternic de voința statelor care nu doresc să cedeze această componentă esențială a suveranității lor.

- 1. Etapele constituirii Politicii Externe de Securitate și Cooperare

În timp ce relațiile comerciale ale CE cu restul lumii sunt reglementate de Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE) și țin de competența Comisiei Europene, statele-membre au creat, de asemenea, un mecanism pentru formularea pozițiilor comune privind chestiunile politice ale politicii externe.

Relațiile politice externe sunt gestionate în afara cadrului CE și au fost inițial în întregime gestionate în afara cadrului Tratatului. Ele sunt în prezent guvernate de cel de-al doilea pilon al UE cu privire la Politica Externă și de Securitate Comună (PESC).

Ideea conform căreia țările UE ar trebui să acționeze împreună pentru a promova și a-și proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăși Uniunea.

Prima inițiativă de cooperare în domeniul politicii externe și de securitate la nivel comunitar o reprezintă proiectul Comunității Europene de Apărare, propus de premierul francez Rene Pleven în 1950. Proiectul a fost adoptat sub formă de tratat de statele membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) în 1952, dar a eșuat în urma neratificării de către Adunarea Națională franceză în 1954. În Planul Pleven a existat și propunerea înființării unei autorități politice supranaționale care ar fi trebuit să coordoneze Comunitatea Europeană de Apărare. Și această inițiativă, ce ar fi instituit o Comunitate Politică Europeană (CPE), a fost redactată sub formă de tratat, de această dată de către Adunarea Parlamentară a CECO, însă eșecul Comunității Europene de Apărare a anulat șansele de înființare a CPE.

Astfel, eșecul primului proiect de integrare politică, CAE, în 1954, a dus la concentrarea eforturilor de integrare doar pe plan economic, unde s-a urmărit, în principal, o cooperare economică între statele membre, care a fost privită ca o etapă premergătoare pentru o viitoare integrare politică.