Politică Externă și Securitate Comună

Consideraţii introductive

Politica externă şi de securitate comună la nivel european constituie una din modalităţile de realizare a relaţiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridică a fost realizată relativ târziu faţă de restul construcţiei europene, având în vedere natura sensibilă a acestei politici care în continuare se regăseşte în sfera competenţelor statelor membre.

De-a lungul timpului, Uniunea a înregistrat mai mult un progres în crearea unei pieţe şi a unei monede unice decât în crearea unei politici externe şi de securitate comună.

Mutaţiile geopolitice care au urmat prăbuşirii comunismului şi crizele regionale care au atins în special Balcanii au condus totuşi membrii Uniunii Europene la întărirea eforturilor lor pentru a se exprima şi a acţiona şi din perspectiva politicii externe şi de securitate comună.

În 1954, prima tentativă ambiţioasă de a crea o Comunitate Europeană da apărare a eşuat însă. Aceasta a fost urmată în 1970 de un proces numit “cooperare politică europeană”, în care statele membre ale Uniunii Europene încercau să coordoneze poziţiile lor asupra problemelor de politică externă care era la ordinea zilei. În cadrul acestui proces, ţările Uniunii au făcut declaraţii comune (care nu au fost urmate de acte) condamnând agresiunile şi terorismul în lume, sau susţinând Naţiunile Unite ori luând alte iniţiative în favoarea păcii. Cu timpul, asupra problemelor mai delicate, sau când interesele particulare ale anumitor state ale Uniunii Europene erau în joc, acestea nu se mai exprimau printr-o singură voce deoarece deciziile trebuiau să fie adoptate în comun.

Necesitatea existenţei unei politici externe şi de securitate comună în toate domeniile la nivel european s-a accentuat în momentul când Franţa s-a retras din structurile militare ale N.A.T.O., la 7 martie 1976 ca urmare a constatării preşedintelui de Gaulle că „repartiţia lumii în două blocuri militare răspunde din ce în ce mai puţin situaţiei reale".

Conflictele regionale care au izbucnit după căderea zidului Berlinului în 1989 şi, mult mai recent, necesitatea de a lupta contra terorismului internaţional au convins Uniunea de faptul că ar trebui să dispună de instrumente formale, atât pe planul diplomaţiei cât şi în materie de intervenţie.

Una dintre problemele întâlnite a fost aceea de a conveni amploarea competenţelor conferite Uniunii Europene şi a acelora care trebuie păstrate de către statele membre. Formula convenită a fost aceea ca principalele decizii să fie luate cu unanimitate, ceea ce reprezintă totuşi o obligaţie delicată a celor cincisprezece state membre şi, în viitor, a celor douăzeci şi cinci.

Principiul unei politici externe şi de securitate comună (PESC) a fost consacrat prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Totuşi, Uniunea şi statele sale membre s-au ataşat în mică măsură punerii sale în practică atunci când războiul din fosta Iugoslavie a izbucnit câteva luni mai târziu. Uniunea a încercat în zadar de a propune bunele sale oficii în cadrul unui regulament diplomatic al conflictului. Lipsiţi de o capacitate de intervenţie europeană, ţările Uniunii nu au putut interveni decât în cadrul forţei de menţinere a păcii a ONU şi sub comandamentul Statelor Unite în cadrul forţei NATO – cum a fost cazul în Bosnia-Herzegovina, în Kosovo şi în vechea Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Lecţiile oferite de conflictele din Balcani au fost învăţate. De atunci, Uniunea a acţionat atât pe frontul diplomaţiei cât şi pe cel al securităţii.

Pentru a-şi mări greutatea diplomatică şi vizibilitatea, Uniunea a creat un post de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate, la care a adăugat şi o vastă structură de susţinere. Acest post a fost atribuit lui Javier Solana, fost ministru spaniol şi fost Secretar general al NATO.

Domnul Solana este asistat, printre altele, de o unitate politică având ca scop furnizarea de evaluări şi alertarea rapidă în situaţii de criză, de un comitet politic şi de securitate şi de un comitet militar. Uniunea Europeană a delegat în egală măsură reprezentanţi speciali în mai multe “puncte fierbinţi” de pe glob, cum ar fi cele din Orientul-Mijlociu, Balcani şi Afganistan.

Pentru a se înzestra cu o capacitate de intervenţie credibilă, Uniunea Europeană a determinat un anumit număr de misiuni, precum misiunile umanitare şi de salvare, de menţinerea păcii, de gestiunea crizelor şi de restabilirea păcii. Pentru a pune în aplicare aceste misiuni, Uniunea şi-a fixat ca obiectiv capacitatea de a mobiliza şi de a desfăşura, în 60 de zile, o forţă numărând până la 60.000 de oameni capabili de a rămâne în teren timp de un an.

S-a convenit în şi punerea la dispoziţie a 5.000 de agenţi de poliţie pentru aspectele civile ale gestionării crizelor.

În cadrul PESC, Uniunea a elaborat şi o politică europeană în materie de securitate şi de apărare (PESA) care ar putea duce, în cazul unui acord ulterior, la crearea unei structuri de apărare comună.