Politica UE în domeniul energiei

1. Politica Uniunii Europene în domeniul energiei – provocări actuale

Resursele energetice au influenţat permanent şi în mod covârşitor evoluţia societăţii umane şi dezvoltarea ei economică. În acest sens, ONU în Agenda 21 din 1992 preciza că „energia este esenţială pentru dezvoltarea economică şi socială şi îmbunătăţirea calităţii vieţii” . Petrolul şi gazele continuă să fie motiv de cooperare, dar şi de confruntare şi dispute între actorii sistemului internaţional, pe marginea deţinerii şi controlului lor, accesului la ele, aprovizionării, distribuţiei şi utilizării lor, şi modelează din ce în ce mai mult economia, securitatea, politica externă şi priorităţile statelor.

Provocarea energetică este una dintre marile încercări cu care se confruntă Europa de astăzi. Creşterea preţurilor şi a dependenţei de importul de energie pune în pericol securitatea şi competitivitatea. De aceea, este esenţial ca Uniunea Europeană (UE) să răspundă provocărilor actuale, şi anume schimbările climatice, dependenţa crescândă de importuri, presiunea exercitată asupra resurselor energetice şi accesul tuturor utilizatorilor la o energie sigură şi accesibilă ca preţ.

Uniunea Europeană aplică o politică energetică ambiţioasă, care acoperă întreaga gamă de surse energetice, de la combustibili fosili (petrol, gaz, cărbune) la energia nucleară şi surse regenerabile (energia solară, eoliană, biomasă, energia geotermală, hidroelectrică şi mareomotrică), cu scopul de a iniţia o nouă revoluţie industrială care să aducă o economie bazată pe un consum redus de energie, în paralel cu asigurarea unei energii mai sigure, mai competitive şi mai durabile. În acest scop, Strategia 2020 oferă un cadru european solid şi ambiţios pentru politica energetică, defineşte priorităţile pe următorii zece ani şi stabileşte măsurile care trebuie luate

Provocările cu care se confruntă Europa în domeniul energiei includ aspecte cum ar fi creşterea dependenţei de importuri, diversificarea limitată, nivelul ridicat şi volatilitatea preţurilor la energie, creşterea cererii de energie la nivel global, riscurile de securitate care afectează ţările producătoare şi pe cele de tranzit, ameninţările din ce în ce mai mari ale schimbărilor climatice, progresul lent în ceea ce priveşte eficienţa energetică, provocările care decurg din ponderea tot mai mare a energiei regenerabile, precum şi nevoia de o mai mare transparenţă, de o mai bună integrare şi de interconectare pe pieţele de energie. Politica energetică europeană are în centrul său un ansamblu de măsuri variate care au menirea de a realiza o piaţă energetică integrată şi de a asigura securitatea aprovizionării cu energie şi durabilitatea sectorului energetic.

Una din problemele majore pentru Uniunea Europeană se referă la modul în care se poate asigura securitatea energetică cu energie competitivă şi „curată”, ţinând cont de limitarea schimbărilor climatice, escaladarea cererii globale de energie şi de viitorul nesigur al accesului la resursele energetice.

Viziunea politicii energetice europene de astăzi corespunde conceptului de dezvoltare durabilă şi se referă la următoarele aspecte importante: accesul consumatorilor la sursele de energie la preţuri accesibile şi stabile, dezvoltarea durabilă a producţiei, transportului şi consumului de energie, siguranţa în aprovizionarea cu energie şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

2. Temeiul juridic al politicii Uniunii Europene

în domeniul energiei

Tratatul de la Lisabona , intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, aduce modificări de substanţă Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, dar şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

Tratatul conferă energiei un rol central în cadrul activităţilor europene. Acesta îi conferă, în fapt, un nou temei juridic, neinclus în tratatele precedente; conţine un capitol separat referitor la energie (articolul 194), în temeiul căruia unele zone ale politicii energetice devin o competenţă partajată, indicând un progres către o politică energetică comună. Prin acest tratat, un stat membru, cu toate acestea, îşi menţine dreptul de a stabili condiţiile de exploatare a propriilor resurse energetice, de a alege diferite surse de energie şi structura generală a aprovizionării sale cu energie [articolul 194 alineatul (2)].

Dispoziţii specifice:

Siguranţa aprovizionării: Articolul 122 stabileşte competenţa UE de a adopta măsuri preventive „în spiritul solidarităţii dintre statele membre în cazul în care apar dificultăţi grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”.

Reţelele energetice: Articolele 170-172 stabilesc o competenţă a UE în ceea ce priveşte dezvoltarea de reţele transeuropene, inclusiv în domeniul infrastructurii energetice.

Cărbunele: Protocolul 37 clarifică consecinţele financiare care rezultă din expirarea Tratatului CECO în 2002.

Energia nucleară: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) serveşte drept temei juridic pentru majoritatea acţiunilor europene în domeniul energiei nucleare, în special articolele 40-52 (investiţii, întreprinderi comune şi aprovizionare) şi 92-99 (piaţa comună nucleară). Tratatul Euratom a rămas în mare parte neschimbat de la intrarea sa în vigoare în 1958 şi păstrează o personalitate juridică diferită de cea a UE. Rolul Parlamentului Europena în procedurile de luare a deciziilor în temeiul Tratatului Euratom este limitat, această instituţie dispunând, în cel mai bun caz, doar de competenţe de consultare.

Alte dispoziţii legate de politica energetică:

Piaţa internă a energiei: Articolul 114 din TFUE privind măsurile de armonizare serveşte drept temei juridic pentru acele dispoziţii legislative ale UE care au ca obiectiv funcţionarea pieţei interne a energiei.

Politica energetică externă: Articolele 216-218 din TFUE privind încheierea de acorduri internaţionale sunt relevante pentru politica energetică, mai multe proiecte energetice de interes european (ca de exemplu Nabucco şi Desertec) având o dimensiune externă. În majoritatea acordurilor cu o tematică energică se aplică procedura legislativă ordinară.