Politica UE în Domeniul Sănătății

1. Politica Uniunii Europene în domeniul sănătăţii –

Introducere

Promovarea şi ocrotirea sănătăţii sunt elemente fundamentale în atingerea unei calităţi acceptabile a vieţii în prezent, dar şi pentru generaţiile viitoare în contextul unei dezvoltări durabile. S-a demonstrat că sănătatea şi bunăstarea comunităţilor umane sunt compromise de sărăcie, inegalităţi sociale şi poluare.

Definiţia stării de sănătate emisă în anul 1948 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, îşi găseşte şi după 50 de ani suportul ştiinţific, dar şi oportunitatea faţă de problemele majore la nivel mondial. Astfel în definiţie sunt incluşi toţi factorii, care pot menţine sau altera starea de sănătate: ”integritate fizică, psihică şi socială a unui individ la un moment dat”, deci nu presupune doar absenţa bolii şi este practic un deziderat, deoarece sunt implicaţi o serie de factori endogeni şi exogeni.

O stare bună de sănătate este una dintre principalele preocupări ale cetățenilor europeni. De aceea, Uniunea Europeana (UE) se străduiește să atingă un nivel înalt de protecție a sănătății prin toate politicile și activitățile comunitare, în conformitate cu articolul 168 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) (Anexa 1). Politica UE în domeniul sănătății vizează, în special, să îmbunătățească sănătatea publică, să prevină bolile și amenințările la adresa sănătății (inclusiv cele legate de stilul de viață al cetățenilor europeni), precum și să combată epidemiile prin promovarea cercetării. Acțiunile comunitare vin în completarea politicilor naționale, iar Uniunea încurajează cooperarea între statele membre în domeniul sănătății.

Totuși, definirea politicilor naționale în domeniul sănătății rămâne de competența exclusivă a statelor membre. Politica europeană în domeniul sănătății constă în dezvoltarea unei competențe comune cu statele membre și completarea politicilor naționale. În toate ţările Uniunii Europene guvernele sunt implicate în finanţarea îngrijirii medicale; cele mai multe state membre folosesc un sistem combinat între contribuţiile la asigurările sociale şi finanţarea guvernamentală directă a sănătăţii. Cât priveşte asigurările private, acestea reprezintă mai degrabă un supliment decât un substituent al sistemului principal de sănătate .

Sănătatea cetăţenilor este una dintre principalele priorităţi ale UE. Politica europeană în domeniul sănătăţii prevede dreptul tuturor de a avea acces la asistenţă medicală de înaltă calitate.

Tratatul de la Lisabona consolidează importanţa politicii de sănătate. În titlul XIV, Sănătatea publică, articolul 168 din TFUE (fostul articol 152 din Tratatul CE) se stipulează că „în definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Comunităţii se asigură un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane”. Acest obiectiv urmează să fie realizat cu sprijinul Uniunii acordat statelor membre şi prin încurajarea cooperării. Responsabilitatea principală pentru protecţia sănătăţii şi, în special, a sistemelor de sănătate, revine statelor membre. Cu toate acestea, UE joacă un rol important în îmbunătăţirea sănătăţii publice, în prevenirea şi gestionarea bolilor, atenuarea surselor de pericol pentru sănătatea umană şi armonizarea strategiilor de sănătate între statele membre.

În virtutea atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratat, Uniunea Europeană derulează acţiuni menite să amelioreze sănătatea publică, să prevină bolile umane şi să identifice sursele de pericol la adresa sănătăţii. Rezultă astfel un demers integrat la nivel european, care îşi propune să reunească toate domeniile de acţiune care au legătură cu sănătatea.

OBIECTIVE

Cele trei obiective strategice ale politicii de sănătate a UE sunt următoarele:

Promovarea unei stări bune de sănătate - prevenirea bolilor şi promovarea unor stiluri de viaţă sănătoase prin abordarea aspectelor legate de nutriţie, activitate fizică, consumul de alcool, fumatul şi consumul de droguri, riscurile legate de mediu şi leziunile. Având în vedere îmbătrânirea populaţiei, nevoile de sănătate specifice ale persoanelor în vârstă impun, de asemenea, mai multă atenţie.

Protejarea cetăţenilor împotriva ameninţărilor pentru sănătate - îmbunătăţirea monitorizării şi pregătirii pentru situaţii de urgenţă în cazuri de epidemie sau bioterorism, pentru a mări capacitatea de reacţie la noi provocări legate de sănătate, cum ar fi schimbările climatice.

Sprijinirea sistemelor de sănătate dinamice pentru a ajuta sistemele de sănătate ale statelor membre să răspundă provocărilor pe care le reprezintă îmbătrânirea populaţiei, cerinţele tot mai mari ale cetăţenilor şi mobilitatea pacienţilor şi a personalului medical.

Principalele scopuri ale politicilor de sănătate sunt realizarea unui nivel ridicat de sănătate cu realizarea distribuirii echitabilă a serviciilor de asistență medicală. În Uniunea Europeană există o diversitate de modele de sisteme sanitare, fiecare cu modul său particular de organizare și finanțare. Ceea ce face dificil să se urmeze un anumit model, adică un sistem sanitar unitar.

Ca şi structură, la ora actuală există trei sisteme de finanţare performante predominante în Uniunea Europeană. Primul (cunoscut sub numele de modelul Beveridge) se caracterizează prin finanţare publică pe baza impozitelor culese de la contribuabili. Al doilea sistem (cunoscut sub numele de modelul Bismark) în care finanţarea se realizeaza prin intermediul asigurării obligatorii ale populaţiei . Al treilea sistem constă în finanţarea privată prin asigurări voluntare

• modelul Semashko – bugetul asigurărilor sociale de stat;

• modelul Beveridge – principiul rolului de „ filtru” (avut de medicii de familie – aleşi, în mod liber, de către pacienţi şi finanţat prin impozite);

• modelul Bismarck – sistemul de asigurări sociale de sănătate (bazat pe prime obligatorii de asigurare, dependente de venituri).

În majoritatea acestor modele pacienţii contribuie, într-o proporţie variată la finanţarea îngrijirilor medicale în toate ţările membre ale Uniunii Europene.