Politicile Comunitare ale Uniunii Europene

1. Politica industriala promovata de UE

Principalul obiectiv al politicii industriale comunitare este consolidarea competitivitatii UE pe plan international si oferirea tarilor cumparatoare de bunuri si servicii calitativ superioare si la preturi accesibile, manifestandu-se, totodata, preocupare fata de protectia mediului inconjurator.

Initial, la semnarea Tratatului de la Roma, in 1957, s-a considerat ca existenta pietei comunitare va regal automat, prin mecanismele sale, productia industriala si desfacerea ei pe piata.La inceputul anilor ’80 a devenit necesara revizuirea acestei orientari strategice ca urmare a concurentei tot mai aprige care se manifesta din partea marilor firme straine, inclusiv americane si japoneze.

Fara a face rabat la politica sa in domeniul concurentei, UE a inceput sa se preocupe cu timpul de formularea unei politici industriale de natura a stimula parteneriatele intre firmele europene si a promova cooperarea in cercetarea stiintifica pentru cresterea, pe termen lung a competitivitatii pe piata mondiala.

In 1994 Comisia Europeana a formulat urmatoarele patru actiuni prioritare menite sa duca la cresterea competitivitatii industriei UE:

• imbunatatirea cadrului de reglementare;

• asigurarea unei concurente eficiente;

• promovarea investitiilor in domenii cheie;

• dezvoltarea cooperarii industriale.

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt considerate de UE: tehnologia informatiilor si a comunicarii, tehnologia industriala si a materialelor, mediul inconjurator, energia, resursele umane si mobilitatea lor. Se apreciaza ca un rol deosebit revine protectiei proprietatii intelectuale, prin sistemul patentelor, care permite firmelor sa-si recupereze investitiile facute in cercetare-dezvoltare.

Instrumentele politicii industriale comunitare, fara a fi definite prin norme precise se interfereaza cu cele ale altor politici commune ale UE: politicile comerciale, politica concurentei, ajutoarele de stat, conformitatea produselor si accesul pe piete.

Termenul “politica industriala” a fost aproape prohibit in UE in ultimul deceniu datorita asocierii sale cu planificarea productiei industriale si, in opinia publica, cu planurile cincinale sovietice, aducandu-l in pragul incompatibilitatii cu economia de piata. Recent insa, Comisia Europeana a reactualizat termenul de “politica industriala”, conferindu-i noi dimensiuni bazate pe urmatoarele premise:

• productia de marfuri pentru satisfacerea nevoilor individualui constituie baza activitatii economice, iar industria isi are rolul ei in raport cu “noua economie” (care poate fi doar un sprijinsi nu inlocuitor al productiei reale);

• dezvolatarea libera a activitatii industrial are nevoie de un cadru juridic, stiintific, tehnic si social adecvat;

• intr-o dezvoltare echilibrata a economiei, traditiile si capacitatile de productie create in Europa de-a lungul anilor trebuie avute in vedere si mentinute cu grija;

• normele comunitare impugn industriei respectarea exigentelor sociale si de mediu fara a neglija exigentele de competitivitate la nivel mondial.

Dezbaterile recente privind importanta industriei in Europa au readus in actualitate “modelul European de societate” care fusese in buna parte contestat la inceputul anilor ’90. Prin strategia de la Lisabona acest model s-a relansat cu preocupari chiar in directia consolidarii lui. El implica o serie de echilibre si prioritati cu impact direct asupra strategiei industriale europene:

- echilibrul intre exigentele de mediu si competitivitatea industriala;

- echilibrul intre puterea actionarilor si cea a salariatilor;

- alegerea prioritatilor intre diversi indicatori ai competitivitatii;

- echilibrul intre impozitul pe salarii si impozitul pe profit;

- selectarea prioritatilor privind ajutoarele de stat (pentru cercetare, inovare, etc);

- echilibrul intre stimulentele fiscale pentru investitori si pastrarea unor activitati traditionale;

- echilibrul intre competitivitate si imbunatatirea conditiilor de munca.