Politicile comunitare și integrarea europeană

Introducere;

În politica de coeziune a Uniunii Europene, locul central revine politicii structurale. Începând cu 1992, moment al adoptării tratatului de unificare europeană, politicile europene, atât cele adoptate la nivel naţional, cât şi cele comunitare au fost menite să contribuie şi ele la reducerea diferentelor între economiile ţărilor membre.

Prin Tratatul de la Roma prin care s-a creat Comunitatea Economică Europană, ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre. Analiza tratatului relevă faptul că iniţiatorii acestuia sperau ca libertatea de circulaţie a bunurilor şi a factorilor să asigure automat, prin concurenţă, specializare, investiţii directe şi prin diminuarea distorsiunilor, convergenţa reală necesară funcţionării eficiente a pieţei interne. Este de înţeles, dacă avem în vedere că disparităţile existente între ţările semnatare, la acea dată, erau suficient de reduse pentru ca mecanismele declanşate prin liberalizarea pieţelor să nu genereze riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate.

Procesul de integrare europeană nu a confirmat, însă, teoria convergenţei. Pe perioade destul de lungi, decalajele de dezvoltare s-au accentuat, cu riscuri pentru evoluţia procesului de integrare în ansamblul său. Drept consecinţă, instituţiile comunitare au adoptat o serie tot mai largă şi mai coerentă de măsuri grupate sub denumirea de politică de coeziune, devenită treptat o politică orizontală, cu rol de coordonare a tuturor politicilor europene.

Cap. 1

Coeziunea economico-socială, principiu în integrarea europeană

Liberalizarea circulaţiei într-un proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor şi factorilor poate să inducă procese cumulative de creştere şi de convergenţă a performanţelor economice. Crearea cadrului pentru garantarea libertăţii de circulaţie este condiţie necesară.

Realitatea europeană confirmă un proces de convergenţă reală, dar foarte lent.

Succesul integrării din primii ani, nivelul relativ redus al disparităţilor, lipsa unor obiective ambiţioase de tipul unificării monetare şi lipsa unor prevederi de tratat clare cu privire la necesitatea coeziunii în spaţiul intra-comunitar nu au impus şi nici nu au favorizat luarea unor măsuri integrate, unitare, de reducere a disparităţilor structurale şi teritoriale, acceptându-se mai curând validitatea teoriei convergenţei prin piaţă. Pornind de la realităţile economiei comunitare, în contextul pregătirii pentru trecerea la moneda unică şi a crizelor integrării ce au caracterizat deceniul nouă, europenii au adaptat însă strategia de integrare la noua concepţie, confirmată în practică – cea a divergenţei. Concret, o astfel de orientare a însemnat acceptarea ideii că, fie convergenţa nu se asigură prin mecanismele pieţei libere (aşa numitul eşec al pieţei), fie procesul este prea lent şi riscă să pună în discuţie avantajele şi obiectivele proiectului european. În planul integrării pozitive, opţiunea pentru intervenţie s-a concretizat într-o serie largă de măsuri pentru stimularea mobilităţii factorilor şi redistribuirea avantajelor integrării în favoarea regiunilor slab dezvoltate, grupate sub denumirea de politică de coeziune şi având drept scop reducerea decalajelor de dezvoltare.

Politica de coeziune a prins contur clar prin Tratatul de la Mastricht care, în plus, a făcut din convergenţa nivelurilor de dezvoltare şi a performanţelor economice la nivelul întregii Comunităţi, un obiectiv fundamental al integrării. Conform art.2 al tratatului, Comunitatea îşi propune „să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate, […] un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice, […] coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre”. Ea urmăreşte, în special, „reducerea diferenţelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni şi ridicarea nivelului regiunilor defavorizate, inclusiv a zonelor rurale” (art.130A).

Instituţionalizarea coeziunii ca principiu de integrare s-a realizat însă prin art. 130 B. Tratatul prevede că „statele membre îşi conduc politica economică şi o coordonează astfel încât să atingă şi obiectivele prevăzute în articolul 130 A. Formularea şi implementarea politicilor şi acţiunilor Comunităţii, precum şi realizarea pieţei interne ţin cont de obiectivele prevăzute în articolul 130 A şi contribuie la îndeplinirea lor ”. Textul tratatului relevă, prin urmare, faptul că, cel puţin din punct de vedere instituţional, strategia de integrare se subordonează obiectivului coeziunii. Forţa acestui obiectiv este justificată, evident, de riscurile pe care disparităţile regionale le prezintă pentru realizarea uniunii monetare şi, în perspectivă, a uniunii politice: limitarea potenţialului de creştere în regiunile slab dezvoltate, şocuri asimetrice, risc de inflaţie, scăderea gradului de ocupare, apariţia dumpingului social, costuri ridicate de susţinere a dezvoltării în regiunile defavorizate obligând la un proces de redistribuire cu atât mai amplu şi cu atât mai greu de realizat cu cât decalajele se accentuează.

Locul central în politica europeană de coeziune revine sistemului fondurilor structurale, format din: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă - secţiunea Orientare (FEOGA-O), Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), Fondul de coeziune (FC) şi, mai recent, Instrumentul structural de preaderare (ISPA). Fondurile structurale acţionează într-un cadru comun definit prin Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 a Consiliului din iunie 1999 cu privire al dispoziţiile generale asupra fondurilor structurale.