Portretul Vorbit

În activitatea de soluţionare a cauzelor penale, sau civile, de multe ori, organele judiciare sunt puse în situaţia de a face toate demersurile pentru descoperirea şi identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor acestora, a unor persoane sau cadavre neidentificate, pornind de la alte date dacât cele oferite de identificarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul infarcţional, aşa cum subliniază literatura de specialitate.

Nu puţine sunt cazurile când cei investiţi cu soluţionarea unei cauze nu deţin decât datele rezultate din depoziţia unui martor ocular, care a reuşit să reţină fizionomia făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite malformaţii congenitale ori accidentale, ticuri, obiceiuri, etc.

Deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele au format obiectul unor preocupări constante din partea organelor judiciare, punându-se, pe de o parte, problema identificării persoanelor pe baza trăsăturilor exterioare specifice fiecărui individ iar, pe de altă parte crearea unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor care au comis fapte de natură penală.

În acest context a apărut şi a fost consacrată în terminologia de specialitate noţiunea de „semnalmente“, ca o necesitate obiectivă, de găsire a unor modalităţi adecvate de identificarea a celor urmăriţi.

Prin urmare, semnalmentele sunt defmite ca fiind „trăsăturile exterioare generale şi articulare, ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată“.

Trebuie subliniat faptul că semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi sub aspectul particularităţilor de ordin morfologic al acestora.

Pentru a se putea ajunge la recunoaşterea şi identificarea unei persoane a fost necesară şi elaborarea unei terminologii speciale, unitară şi precisă, menită să înlăture apariţia unor greşeli sau confuzii. Cu alte cuvinte, descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi sistematic, în cadrul unui sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru. Acest sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor poartă numele de metoda portretului vorbit.

Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, descrierea vizând volumul forma, poziţia, culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un anumit sistem metric ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc ansamblul descris.

Fundamentul ştiinţific al identificării după metoda portretului vorbit il constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.

Identificarea unei persoane după semnalmente îşi are originile încă din perioada antică în acest sens fiind cunoscut primul mandat de arestare emis în Alexandria în anul 145 î.H., în care sunt menţionate cu lux de amănunte semnalmentele sclavului ce urma să fie arestat.

Bazele portretului vorbit, au fost puse însă abia în secolul al XVI-lea, prin strălucitul reprezentant al renaşterii italiene Leonardo da Vinci (1452-1519). Acesta a sistematizat organele corpului omenesc, împărţindu-le în mai multe tipuri: drepte, concave, convexe arătând că tehnica descrierii unei persoane constă în „maniera de a reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată“.

Mai târziu, începând cu secolul al XVIII-lea, descrierea semnalmentelor a căpătat amploare prin introducrea sistemului buletinelor de urmărire a infractorilor. Un moment important în evoluţia metodei l-a constituit inventarea fotografiei de către Daguerre, în anul 1839, şi introducerea albumelor fotografice ale infractorilor.