Pozitivismul în Drept

1. Introducere în filosofia dreptului pozitiv

Dreptul nu este un dat, ci un proces; un proces de geneză şi evoluţie, datorat unui complex de factori socio-istorici.

Istoria dreptului se regăseşte în istoria gândirii dreptului, care este şi istoria aplecării reflexive şi înţelegerii esenţei dreptului.

Această istorie a dreptului, coroborată cu cea a statului au generat multe curente de gândire juridică, politică, din care au luat naştere o serie de „şcoli”, denumire generică a unei teorii care a atras în jurul ei o mulţime de cercetători ca au încercat să explice fenomenul juridic.

Una dintre abordările cele mai interesante în filosofia dreptului o reprezintă filosofia dreptului pozitiv care descrie relaţia dintre filosofia dreptului şi jurisprudenţă. Motivul e acela că filosofia dreptului pozitiv încearcă o abordare obiectivă realizând o legătură între dreptul universal şi aplicarea acestuia în prcatica judiciară.

Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne care prin noile descoperiri ştiinţifice în astronomie, biologie, chimie, fizică etc. A afectat profund concepţiile filosofice despre om, cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienţa, practica, metodele experimentale, empiriste, de observare a faptelor.

Potrivit lui Mircea Djuvara, pozitivismul este o şcoală metodologică de gândire, care a fost întemeiată de marele cugetător francez din prima jumătate a veacului al XIX-lea, Auguste Comte. Lui i-a aparţinut una dintre primele interpretări ale acestei noi orientări – „Cours de philosophie positive”, 1830-1842 – care consideră faza ştiinţifică sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza teologică şi cea metafizică. El observă că în evoluţia istorică, primul fel de explicaţie pe care oamenii l-au încercat pentru fenomenele naturii, este cel teologic. Ele sunt atunci socotite ca produsul activităţii voite a mai multor sau a unei divinităţi. Acest stadiu de cercetare constituie ceea ce Comte numeşte starea teologică a omenirii.

În al doilea stadiu care constituie starea metafizică, spiritul omenesc nu se mai simte mulţumit cu această explicaţie şi o înlătură. El explică fenomenele naturii personificându-le, nu sub forma teologică, dar sub forma metafizică, şi atribuie anume o realitate ascunsă care nu se poate constata. Fenomenele apar astfel ca produsul unor „forţe naturale”.

În faza a treia se ajunge la stadiul pozitiv în care nimic nu se afirmă, decât ceea ce se poate riguros constata, controla, măsura, ca o realitate externă materială. În faza pozitivă cunoştinţa ştiinţifică se mărgineşte a constata constanţa succesiunii unor fenomene între ele şi printr-aceasta ajunge la prevederea lor. Ştiinţa are astfel drept obiect al său succesiunea fenomenelor: „savoir, c’est prevoir”.

2. Variante ale pozitivismului

Termenul de pozitivism în filosofie nu are o semnificaţie unică, general acceptată, el desemnând şi alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul, pozitivismul logic.

Se pot distinge numeroase variante, clasificate în mod diferit de diverşi autori.

2.1. Utilitarismul

Reprezintă într-un anume sens o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Astfel, Bentham abordează empiric înţelegerea dreptului într-o manieră individualist utilitară.