Pravila lui Vasile Lupu

Introducere

Pravila lui Vasile Lupu este o culegere de legi cunoscută sub numele de Carte românească de învățătură, tipărită la Iași în 1646. A fost scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc, având ca izvoare legea agrară bizantină de la sfârșitul secolului VII și începutul secolului VIII și o lucrare a lui Prospero Farinacci. Fiind o legislație caracteristic feudală, conținea norme prin care, apărându-se în general proprietatea și interesele feudalilor, se consfințea aservirea țăranilor și legarea lor de pământ, precum și inegalitatea împricinaților în fața legilor. În afară de numeroase dispoziții cu caracter general, Pravila conținea norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și de drept canonic.

Traducerea și tipărirea în secolul al XVII-lea a primelor texte juridice românești se impun cu necesitate pentru vremurile respective când reprezentanții bisericii nu aveau un cod scris pe care să se bazeze în judecarea pricinilor, cutuma jucând rolul principal. Prin editarea acestora se urmărea combaterea unor tendințe de alterare a moravurilor vremii, dar și menținerea controlului asupra anumitor manifestări ale societății românești medievale, nu întotdeauna conforme cu morala creștină. Cele dintâi legiuiri scrise în românește sunt: „Pravila de la Govora ” (1640), „Cartea românească de învățătură” (1646) sau Pravila lui Vasile Lupu, după cum mai este cunoscută și „Îndreptarea legii ” (1652) apărută sub domnia lui Matei Basarab.

Domnia lui Vasile Lupu (1634- 1653) a reprezentat o perioadă de consolidare a autorității domnului, fapt care a condus la posibilitatea tipăririi în 1646 a unei cărți cu caracter juridic - „Carte românească de învățătură”, cunoscută și sub denumirea de Pravila lui Vasile Lupu.

Așadar, prima pravilă oficială a Moldovei apare în tipografia de la Trei Ierarhi sub titlul de „Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești și de la alte giudeațe”, legiuire inițiată și aprobată de domn prin porunca ce figurează în însăși foaia de titlu: „Cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasile voivodul și domnul Țărâi Moldovei”. Până la apariția acesteia exista o altă lege, Pravila lui Alexandru cel Bun , care va fi înlocuită de cea a lui Vasile Lupu și care va rămâne în uz până în vremea lui Dimitrie Cantemir.

„Cartea românească de învățătura, de la pravilele împărătești” este prima legiuire mirenească oficială. Primele 94 de paragrafe din pravilă au ca izvor „leges colonariae, agrariae, rusticae”, iar celelalte paragrafe au ca izvor opera italianului Prosper Faranaccios, „Praxis et theoricae criminalis”.

Această pravilă cuprinde reglementări din domeniul dreptului bazându-se pe obicei și lege ca izvoare. În materie de drept, Cartea românească de învățătură, face diferențe între : Jus humanum (Pravila lumească), adică legea puterii feudale; Jus divinum (Pravila Dumnezeiască), dreptul canonic feudal; Jus naturale (Pravila firii omenești), adică dreptul conform cu interesele orânduirii feudale prin care dreptul firii era dreptul clasei posedante.

Lucrarea cuprinde norme care privesc drepturile (felurile, exercițiul, dobândirea) și pierderea lor, dar și deținerea acestora de către persoanele fizice, în funcție de clasa socială din care fac parte (boieri, dregători, plugari, agricultori).

Pravila lui Vasile Lupu

Domnitorul Moldovei era nu numai Capul Statului, Șeful administrației statale, Comandantul Suprem al Armatei, ci și Judecătorul Suprem al țării. Dacă învinovățitul nu era mulțămit de judecata unui dregător, el putea căuta dreptate la domnitor. Plîngerea se judeca în prezența marilor dregători, întîi de toate — membri ai Sfatului domnesc și a înalților ierarhi bisericești. În secolele XIV-XV domnitorul — judecător suprem trebuia să se călăuzească de obiceiul pămîntului/legea țării — o sumă de reguli tradiționale nescrise din perioada de descompunere a obștii la volohi, privind cele mai diverse raporturi sociale, proprietatea, relațiile dintre stăpîni și supuși.

Cele mai vechi reguli sociale din perioada de formare a relațiilor feudale, de constituire a poporului moldovenesc și de statornicire a Statului Moldovenesc formează dreptul voloh, despre care putem afla numai din izvoarele scrise de la sfîrșitul veacului XIV ̶ începutul veacului XV. Potrivit dreptului voloh, membrii obștii erau obligați să dea boierimii în curs de feudalizare daruri în natură de două ori pe an, să lucreze la ei 3-5 zile pe an (început de boieresc). Dreptul voloh nu făcea deosebire între încălcările normelor de drept penal și de drept civil. Pămîntul putea fi moștenit numai de rude, în primul rînd de copii. Femeia nu putea moșteni pămîntul. Obligațiile decurgeau numai din contracte: de schimb, de vînzare-cumpărare, de împrumut, de donație. Contractele erau verbale și se încheiau în prezența martorilor. Dreptul voloh familial reieșea din cel bizantin. Căsătoria se făcea prin cununie cu anumite condiții: 12-13 ani pentru mireasă, 14-15 ani pentru mire, cu consimțămîntul mirelui, al miresei; se admitea divorțul.