Prefectul

1. Consideraţii generale privind instituţia prefectului

Scurt istoric

Originea instituţiei prefectului se pierde în timp, unii autori susţinând că o regăsim încă din Roma Antică în care noţiunile de prefect sau prefectură semnificau fie unităţi administrative („praefectural"), fie funcţii oficiale civile, militare sau economice , sintagma „prefectus urbis" desemnând prefectul oraşului Roma, în timp ce alţi autori consideră că prefectul este o creaţie napoleoniana .

În România, instituţia prefectului are vechi tradiţii fiind întâlnitä atât în Muntenia cât şi în Moldova încă înainte de Unirea Principatelor.

Oficial şi în actuala denumire, instituţia prefectului a fost introdusă prin Legea comunală din 1 aprilie 1864 şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864, care în art. 91 stipula: „prefectul, cap al administraţiei judeţene, dirige toate lucrările acestei administraţiuni şi execută hotărârile consiliului judeţean". Potrivit art. 3 alin. (2) din lege, prefectul era comisar (reprezentant) al Guvemului pe lângă consiliul judeţean. În aceastä calitate, prefectul era abilitat de lege să exercite supravegherea legalităţii actelor adoptate de consiliul judeţean sau de comitetul permanent al acestuia, având dreptul şi obligaţia de a promova recurs la Guvern, în termen de 10 zile, dacă el considera că un act este ilegal. Conform art. 95 alin. (3) din lege, introducerea recursului avea drept consecinţă suspendarea punerii în executare a actului respectiv.

Guvernul avea obligaţia să soluţioneze recursul în termen de 20 de zile de la primire, iar dacă înăuntrul acestui termen nu se pronunţa actul respectiv era considerat a fi legal, producandu-şi efectele pentru care a fost adoptat.

Legea administrativă din 3 august 1929 prevedea că prefectul se numea prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Totodată, au fost create un număr de 5 directoare ministeriale-ca centre de administraţie şi inspecţie locală, cu sediul în Bucuresti, Cluj, Craiova, Iasi şi Timişoara, fiecare dintre acestea având în raza de activitate mai multe judeţe. Acestea erau conduse de un director ministerial, care avea rang de subsecretar de stat, prefectul în calitate de reprezentant al Guvemului, fiind subordonat acestuia.

Pentru a putea fi numit prefect, legea impunea persoanei anumite condiţii de vârsta şi studii, respectiv 30 de ani împliniţi şi studii universitare, precum şi anumite incompatibilităţi. Astfel, conform art.270, prefectul nu putea ocupa nici o altä funcţie publică plătită de stat, judeţ sau comună, nu putea exercita vreo profesie liberă şi nici nu putea fi administrator sau cenzor în societătile civile sau comerciale din judeţ.

În principal, prefectul exercita următoarele atribuţii:

a) reprezenta Guvernul şi puterea executivă în judeţ, fă când legătura cu fiecare minister, prin directoratele ministeriale şi serviciile ministeriale locale;

b) în calitate de reprezentant al Guvernului, exercita conform art.273, controlul şi supravegherea tuturor administraţiilor locale din judeţ;

c) exercita atribuţii poliţieneşti, conform art. 68 şi 69 din Legea de organizare a poliţiei generale a statului din 21 iulie 1929 fiind şeful poliţiei din judeţ.

Pe lângă aceste atribuţii principale, prefectul se îngrijea de publicarea legilor, a regulamentelor şi veghea la aplicarea acestora (art.274); era obligat să-şi dea concursul la îndeplinirea deciziiior executorii ale consilialui judeţean (art. 275), supraveghea toate instituţiile de binefacere şi asistenţa socială care depindeau de stat, judeţ sau comună (art. 277) etc.

Legea administrativă din anul 1936 consacrând în art. 84 faptul că „Prefectul este reprezentantul guvernului şi şeful administraţiei judeţene", a lărgit atribuţiile acestuia, dandu-i-se şi dreptul de a controla serviciile administraţiilor locale.

Din modul de numire, precum şi din atribuţiile pe care le exercita, rezultă cu claritate faptul că în concepţia legiuitorului din 1929 şi 1936 funcţia de prefect era politică şi nu administrativă.

Legea administrativă din 1938 aduce o modificare de substanţă sub acest aspect, prevăzând în art.97 alin. (2) faptul că prefectul este funcţionar de cariera, conferindu-i în acelaşi timp competenţa de a numi primarul în comunele rurale şi urbane neresedinţă şi de a desemna pe membrii de drept din consiliul comunal.

În perioada de după 1944, legislaţia noastră nu a mai consacrat instituţia prefectului, atribuţiile acestuia privind controlul legalităţii actelor administrative fiind conferit instanţelor judecătoreşti şi altor organe statale, sub comanda partidului unic.

După revoluţia din decembrie 1989, tradiţia a fost reluată, instituţia prefectului regăsindu-şi locul şi rolul în sistemul administraţiei publice din România.

Astfel, prin Legea nr. 5/1990 privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de alegeri locale , au fost organizate la nivelul judeţelor, prefecturile. Potrivit art. 2 din lege prefectura era un „organ local al administraţiei de stat cu competenţă generală", prefectul nefiind consacrat ca autoritate publică, cu atribuţii proprii.

Ulterior, art. 122 din Constituţie, Legea nr. 69/1991 şi apoi Legea nr. 215/2001 legile organice ale administraţiei publice locale au făcut din prefect o autoritate a administraţiei publice.

Reglementarea instituţiei prefectului în Secţiunea a 2-a, Capitolul V, Titlul III intitulată „Administraţia publică locală" din Constituţie, au determinat pe unii autori să-1 considere pe prefect ca fiind o autoritate a administraţiei publice locale , alături de consiliile locale, primari şi consiliile judeţene.

Într-o altă opinie, se apreciază., dimpotrivă, că prefectul este o „autoritate deconcentrata în judeţe a Guvemului", „un organ al administraţiei teritoriale în stat", ori „o autoritate administrativă deconcentrată a administraţiei publice centrale” .

În formarea acestei teze pledează mai multe argumente, cum sunt: regimul juridic al desemnării prefectului, competenţa şi sarcinile acestuia, instituţia prefectului constituindu-se intr-un element de legătură organică între autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale exprimate prin lege.

În acest sens. intr-o opinie se relevă că ,,Aşa se explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale cu gradul cel mai mare de extensie, există un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile publice locale, inclusiv ale comunităţilor locale”