Prezumția de Nevinovăție

INTRODUCERE

Statul arbitrar vs. statul de drept

Statul de drept desemnează, în general, acel regim democratic în care statul însuşi este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, acesta asigurând totodată securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice. Presupune, de asemenea, o societate matură în care principiile fundamentale sunt respectate de cetăţeni din convingere sau din constrângere, după caz, iar de autorităţi din automatism dobândit în exerciţiul firesc al activităţii curente.Statul de drept presupune aşadar existenţa unor structuri de autoritate care sunt create, organizate şi funcţionează tocmai în vederea garantării şi respectării drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Diferenţa dintre statul arbitrar şi statul întemeiat pe respectul general al legii rezidă tocmai în firescul cu care în cel de al doilea toate instituţiile fundamentale funcţionează în concordanţă cu valorile universal democratice. Societatea democratică europeană este construită în jurul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca valori supreme şi intangibile.

Prezumţia de nevinovăţie- valoare iluzorie a societăţii româneşti?

Prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental al cetăţenilor şi o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, în România nu există o legislaţie sau o jurisprudenţă care să explice modul în care funcţionează prezumţia de nevinovăţie, să-i asigure caracterul efectiv şi să stabilească sancţiuni în cazul încălcării acesteia, respectiv măsuri de înlăturare a actelor sau faptelor care o încalcă, ci aceasta rămâne statuată la nivelul principiilor şi al regulilor de drept nepuse în aplicare printr-o legislaţie subsecventă.

Percepţia publică este că respectarea prezumţiei de nevinovăţie revine doar instanţelor de judecată şi aceasta doar în timpul procesului penal. Însă, scopul pentru care a fost construit, iar apoi consacrat acest principiu depăşeşte cu mult limitele stricte ale procesului, fie că este vorba de faza de urmărire penală, fie că este vorba de faza de judecată desfăşurată în faţa judecătorului. Mai mult, prezumţia subzistă şi după finalizarea procesului penal, atunci când acesta nu se finalizează cu o hotărâre de condamnare.

REGLEMENTAREA PREZUMŢIEI DE NEVINOVĂŢIE

Reglementarea principiului în legislaţia internaţională

Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă scrisă de drept modern în secolul al XVIII-lea în legislaţia S.U.A., iar apoi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789.

Potrivit art. 9 din Declaraţie,

“orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale”.

Ulterior, reglementarea este preluată în art 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care prevede că:

“orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”.

Pentru a da efect de obligativitate textului declarativ de mai sus, art. 14 pct 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice statuează că:

“orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.

În fine, art 6 par 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte că:

“orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

REZUMAT

Comunicatele de presă emise de DNA reprezintă punctele de vedere ale acestor instituţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de persoane complet determinate. Forma şi conţinutul acestor puncte de vedere exclud orice grad de incertitudine, ele exprimând siguranţa deplină cu privire la vinovăţia învinuitului sau inculpatului la care se referă în ce priveşte comiterea unor infracţiuni. Indiferent de stadiul anchetei, vinovăţia învinuitului sau inculpatului nu este pusă la îndoială. Afirmaţiile sunt făcute fără rezervă, într-un limbaj tehnic şi specializat, fiind analizate şi descrise ca sigure atât faptele săvârşite, cât şi vinovăţia învinuitului sau inculpatului în ce priveşte comiterea acesteia. Comunicările oficiale nu conţin precizări din care publicul sa înţeleagă că vinovăţia persoanei nu poate fi stabilită decât de o instanţă de judecată şi că până atunci datele culese în timpul anchetei penale sunt simple presupuneri. Din punct de vedere subiectiv, aceste comunicări au puterea de a induce publicului impresia vinovăţiei persoanelor la care se referă, la aceasta contribuind atât limbajul tehnic şi specializat folosit, cât şi autoritatea formală a instituţiei emitente. Deşi obiectul urmăririi penale îl constituie strângerea tuturor probelor atât în acuzare cât şi în apărare, în comunicările parchetului se face referire doar la acele elemente care dovedesc vinovăţia deplină a persoanei. Prin modul de redactare şi în lipsa oricărei precizări, publicului nespecializat i se poate induce foarte uşor impresia că cercetarea şi operaţiunea de administrare a probelor este încheiată. Nicăieri în comunicatele analizate nu se face, explicit sau implicit, precizarea că cea care va stabili eventuala vinovăţie a inculpatului este instanţa de judecată, care va aprecia suveran asupra necesităţii administrării şi a altor probe, precum şi singura care va putea face interpretarea probelor în vederea condamnării sau achitării. Folosirea unui limbaj impersonal, tehnic accentuează senzaţia de constatare a vinovăţiei cu caracter oficial, de către o autoritate a statului.