Principiile stabilirii competențelor și sistemull distribuirii și al exercitării lor în comun între instituțiile Uniunii Europene

Structura sistemului instituțional a suferit diverse modificări, care, în principiu au fost datorate extinderii Uniunii Europene. Aceste modificări s-au concretizat prin tratate ce au contribuit la structura sistemului instituțional de astăzi, printre care exemplific: Tratatul de la Paris, Tratatul de la Roma, Tratatul de la Bruxelles, Actul unic european, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona etc.

În prezent, sistemul instituțional european funcționează după prevederile Tratatului de la Lisabona, care nu a schimbat fundamental structura instituțională a Uniunii, acesta bazându-se în continuare pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.

Activitatea instituțiilor europene are la bază următoarele principii principale:

1) Principiul autonomiei de voință

Potrivit acestui principiu, instituțiile comunitare au posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și funcționare și de a-și numi proprii funcționari comunitari.

„Instituțiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează în nume propriu, ci în numele Comunității Europene, pe care o reprezintă în raporturile la care participă. În consecință, personalitatea juridică este atribuită Comunităților Europene, ca entități de drept internațional.”

2) Principiul atribuirii de competențe

Acest principiu presupune ca instituțiile comunitare să ducă la îndeplinire numai atribuțiile ce le sunt stabilite în mod expres. Așadar, la acest nivel, nu este permisă îndeplinirea atribuțiilor implicite, deduse.

3) Principiul echilibrului instituțional include două componente esențiale, și anume:

- separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;

- colaborarea, cooperarea între instituțiile comunitare.

Prima componentă vizează imposibilitatea delegării, a transferului, a acceptării de competențe sau atribuirii de la o instituție la alta. Acest fapt presupune ca fiecare instituție să-și îndeplinească atribuțiile cuvenite și să nu stânjenească îndeplinirea atribuțiilor celorlalte instituții.

„În consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții, în acest caz reflectându-se principiul reciprocității conduitei avantajoase.” Acest principiu presupune colaborarea între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

După cum am precizat, sistemul instituțional al Uniunii Europene actual este structurat conform Tratatului de la Lisabona, prin urmare, acesta cuprinde:

- nouă instituții (1. Consiliul European, 2. Parlamentul European, 3. Consiliul Uniunii Europene , 4. Comisia Europeană, 5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, 6. Curtea de Conturi Europeană, 7. Banca Centrală Europeană, 8. Ombudsmanul, 9. Autoritatea europeană pentru protecția datelor);

- două organisme financiare (1. Banca Europeană de Investiții, 2. Fondul European de Investiții);

- două organisme consultative (1. Comitetul Economic și Social, 2. Comitetul regiunilor);

- cinci organisme interinstituționale (1. Serviciul european pentru acțiune externe, 2. Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, 3. Oficiul European pentru selecția personalului, 4. Eurostat, 5. Școala Europeană de Administrație);

- 36 de organisme descentralizate, numite și agenții, structurate în șase categorii: 1. agenții comunitare, 2. agenții dedicate Politicii Externe și de Securitate Comune, 3. agenții dedicate domeniului cooperării judiciare și polițienești în materie penală, 4. agenții executive, 5. agențiile și organismele EURATOM și 6. Institutul European de Inovare și Tehnologie.

Aceste instituții au un rol bine determinat în structura sistemului instituțional și obiective ce vizează eficiența activității acestuia precum și armonizarea relațiilor dintre țările membre.

Din punct de vedere juridic, al dreptului comunitar, sistemul instituțional comunitar este conceput pe două paliere, astfel pe primul palier se află instituțiile fundamentale ale UE, iar pe al doilea, se află instituțiile specializate.

„Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile Comunității Europene (CE), acestea nu participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc decizia comunitară.”