Principiul aplicării legii penale mai favorabile

În dreptul pozitiv contemporan principiul extraactivitatii legii penale mai favorabile este dominant în aplicarea legii penale în situatii tranzitorii. Cu toate acestea în doctrina penala au existat diferite puncte de vedere cu privire la sfera de aplicare a acestui principiu. Astfel, s-a sustinut de unii autori ca aplicarea legii mai blânde nu trebuie sa priveasca decât faptele care nu au fost definitiv judecate sub legea veche, nu si pe cele cu privire la care a fost pronuntata o hotarâre definitiva de condamnare în baza legii vechi. Pedepsele definitiv aplicate, s-a sustinut, nu trebuie sa fie modificate pe baza legii penale noi, fiindca astfel s-ar aduce atingere autoritatii lucrului judecat, justitiei si ordinii de drept restabilite pe baza legii care era în vigoare atât la momentul savârsirii infractiunii, cât si la momentul judecatii.

Alti penalisti au fost de parerea ca legea penala noua, care este mai favorabila trebuie sa se aplice si la faptele definitiv judecate sub legea veche fiindca legea noua trebuie sa guverneze raporturile juridice penale pâna la stingerea acestora prin executarea sanctiunilor aplicate si sa reglementeze cu efect retroactiv consecintele lor juridice. Aceasta opinie, care a devenit dominanta, a fost însusita si de legiuitorul Codului penal de la 1968, care prevede prin dispozitiile articolelor 13, 14 si 15, pe de o parte aplicarea legii mai blânde în raport cu faptele care nu au fost definitiv judecate sub legea veche, adica în situatiile tranzitorii propriu-zise (art.13 Cod penal), iar, pe de alta parte aplicarea legii noi, mai favorabile, în raport cu faptele definitiv judecate si cu pedepsele definitiv aplicate (art.14-15 Cod penal).

Ca factori decisivi în rezolvarea acestor situatii tranzitorii si-au disputat preeminenta trei teorii:

Teoria ultraactivitatii legii penale.

Potrivit acestei teorii, în cazul situatiilor tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale, întotdeauna este aplicabila legea sub imperiul careia s-a savârsit infractiunea.

Ulterior, a avut circulatie teoria retroactivitatii care sustinea ca în cazul situatiilor tranzitorii trebuie sa se aplice întotdeauna legea noua.

Teoria care a devenit dominanta si a fost consacrata în toate legislatiile moderne este extraactivitatea legii mai favorabile (principiul mitior lex). Potrivit acestei teorii, în cazul situatiilor tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale, se aplica legea mai favorabila..

Principiul mitior lex este consacrat în art.13 din Codul penal care prevede ca “în cazul în care de la savârsirea infractiunii pâna la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se plica legea cea mai favorabila.”

Pentru ca acest articol sa-si gaseasca aplicarea este necesara împlinirea urmatoarelor conditii cumulativ:

- fapta sa fie prevazuta ca infractiune de legea sub incidenta careia s-a consumat;

- dupa savârsirea infractiunii si înainte de judecarea definitiva a cauzei sa se fi succedat una sau mai multe legi penale care prevad si pedepsesc aceeasi fapta;

- dintre legile penale mentionate mai sus una sa contina dispozitiuni mai favorabile.

Daca sunt întrunite toate aceste conditii se aplica legea mai favorabila infractorului. Prin urmare, în cazul situatiilor tranzitorii, daca legea mai favorabila este legea veche, ea ultraactiveaza aplicându-se chiar si dupa iesirea sa din vigoare, faptelor infractionale; dimpotriva, daca legea mai favorabila este legea noua, ea retroactiveaza, aplicându-se si faptelor ilicite savârsite sub imperiul legii vechi.