Principiul descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice

Introducere

Statul reprezintă o colectivitate umană, stabilită într-un anumit teritoriu determinat, asupra căreia se exercită în mod exclusiv o autoritate politică. Este nevoie, așadar pentru contituirea unui stat de teritoriu, populație și autoritate politică suverană (autoritate publică).

Autoritatea publică exprimă ideea că pe un anumit teritoriu, un sistem de organe exercită funcțiile legislativă, executivă și judecătorească, în condiții care exclud subordonarea lui față de o autoritate superioară sau concurentă. ”Autoritatea publică” nu reprezintă o realitate decât în măsura în care există ”organe” sau ”autorități” (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătorești ș.a.) competente să emită, în mod unilateral, acte obligatorii. Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în mod liber și fără nici o intervenție din partea altui stat, organizarea și funcționarea sistemului politic, raporturile distre stat și cetățean, raporturile patrimoniale dintre indivizi ș.a., prin intermediul unor norme juridice. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; el deține puterea de a comanda, de a controla și de a sancționa în mod suveran.

Administrația publică reprezintă o activitate de organizare a executării și executare în concret a legii prin intermediul instituțiilor abilitate în acest sens. Adminitrația publică reprezintă o știință și în același timp o artă, prin intermediul căreia se duc la îndeplinire politicile statului. Guvernul își atinge obiectivele prin intermediul adminitrație publice, deoarece aceasta traduce într-un mod concret cetățeanului necesitatea aplicării dar și respectării legii. Administrația are structuri proprii prin intermediul cărora se pun în aplicare prevederile legale și celelalte acte normative.

Administrația publică este rezultatul muncii unui număr semnificativ de persoane care își desfășoară activitatea într-un spațiu public. Aceasta pentru a-și duce la bună îndeplinire scopul beneficiază de o serie de resurse și anume: umane, și aici putem menționa potențialul creativ al ființei umane, informaționale, materiale și financiare.

Societatea reprezintă principalul furnizor de valori sociale pentru adminstrație, iar administrația este cea care apreciază gradul de indeplinire al valorilor furnizate. Din această cauză nu se poate vorbi de un sistem abstract de administrație publică, ci de un tip istoric, concret de administrație publică, într-o țară sau alta.

Dreptul administrativ este o ramură distinctă a sistemului de drept, cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce apar în cadru desfășurării activității executive de către autoritățile administrației publice. Obiectul dreptului administrativ îl formează acele raporturi sociale care reprezintă obiectul activității autorităților administrației publice centrale și locale, respectiv acele raporturi în care autoritățile administrației publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind purtătoare ale autorităților publice.

Constituția, ca lege fundamentală într-un stat, situată în fruntea sistemului ierarhizat de norme de drept, are sarcina principală de ”a crea instituții publice”, atâta timp cât o ”comunitate politică necesită instituții în vederea guvernării societății, așa cum fiecare societate necesită reguli comune și o metodă pentru elaborarea, punerea în aplicare și controlul acestora. Nevoia de administrare a generat, în decursul timpului, diverse instituții, organe și autorități și în România, cele mai importante din etapa postdecembristă (sau actuală) fiind nominalizate direct in Constituția revizuită în anul 2003. Astfel, Titlul III din Constituția României, denumit ”Autoritățile publice”, reglementează organele și autoritățile care exercită clasicele funcții ale statului- legislativă, executivă și judecătorească.

Evoluția statal-administrativă și a dreptului administrativ pe teritoriul românesc. Perioada contemporană

Începând cu 30 ianuarie 1947 se încheie perioada monarhică a României și începe perioada republicană. Este o perioadă a continuării tranzacției spre modelul sovietic de administrație și, apoi, de fundamentare a nouilui sistem de drept, socialist. Marea Adunare Națională a adoptat la 13 aprilie 1948 o nouă Constituție, fiind inspirată de Constituția U.R.S.S. din anul 1936. Aceasta consfințea faptul că ”întreaga putere emană de la popor”. În fapt, impunea sistemul monopartinic în România și înlătura principiul separației puterilor în stat cu cel al ”unității depline a puterii în stat”. Organul suprem al puterii în stat a devenit Marea Adunare Națională, față de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Era o instituție unicamerală fiind singurul organ legislativ cu competențe în privința numirii Guvernului, votării bugetului, înfiițării, contopirii sau desființării unor ministere, adoptării deciziilor privind problemele războiului și păcii, acordării amnistiei etc. Guvernul era organul suprem executiv și administrativ, fiind format din prim-ministru, unul sau mai mulți vicepreședinți și miniștri. Se menținea versiunea împărțirii administrativ-teritorială în comenu, plăși și județe, dar prevedea și introducerea unor noi unități administrative de inspirație sovietivă (regiunea și raionul). Noua reglementare instituționaliza totodată consilii populare ca organe ale puterii de stat. Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 dispune noua organizare administrativ-teritorială după modelul sovietic, împărțind teritoriul în regiuni, raioane, orașe și comune. Vor fi desființate Contenciosul Administrativ în Curțile Adminsitrative. În anul 1949 va fi abrogat Statutul funcționarilor publici. La 21 august 1965 a fost promulgată o noua Constituție, care consacra generalizarea relațiilor socialiste, proclamând Republica Socialistă Română. În baza noii Constituții, în fruntea statului a fost promovat Nicolae Ceaușescu. În scut timp, acesta ajunge să cumuleze majoritatea funcțiilor importante în stat. Constituția din 1965 a accentuat centralizarea conducerii în toate domeniile de activitate, întărind rolul Partidului Comunist ca partid unic de guvernământ, care reprezenta ”forța politică conducătoare” a întregii societăți românești. În anul 1968 au fost aduse mai multe modificări Constituției din 1965, îndeosebi în ceea ce privește organizarea administrativă a teritoriului României. Astfel, s-a revenit la forma inițială a județelor, înlocuindu-se regiunile și raioanele. Era prevăzut faptul că orașele cu peste un anume număr de locuitori putea deveni municipii. Bucureștiul a fost declarat municipiu și împărțit în sectoare.