Principiul independenței judecătorilor

CAPITOLUL I: INDEPENDENȚA ȘI RESPONSABILITATEA JUDECĂTORILOR.

Asigurarea supremației legii reprezintă un punct cardinal într-o societate democratică. În acest sens, rolul fundamental în administrarea justiției și asigurarea protecției drepturilor omului revine judecătorilor, procurorilor și avocaților. Pentru ca aceștia să își îndeplinească în mod corect responsabilitățile și, mai ales, pentru a investiga și judeca demnitari și funcționari publici suspectați de corupție și de grave încălcări ale drepturilor omului, trebuie să beneficieze de un statut și de niște garanții speciale. În cazul judecătorilor, aceste cerințe sunt independența și imparțialitatea.

În legătură cu rolul judecătorilor și independența justiției, există deja o paletă largă de instrumente internaționale, despre care putem spune că aparțin unui Corpus Iuris judiciar internațional. Ele reflectă preocuparea diverselor organisme interguvernamentale sau neguvernamentale, fie ele mondiale, fie regionale, pentru întărirea rolului puterii judecătorești. Aceste instrumente juridice, unele obligatorii, altele nu, fundamentează un set de standarde juridice internaționale ce pot duce la consolidarea poziției puterii judecătorești față de puterea executivă, legislativă sau față de alte grupuri sau persoane care acționează cu sau fără aprobarea statului. Toate instrumentele universale și regionale garantează dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. Dacă independența judecătorului este consacrată prin statutul acestuia, imparțialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absența oricărei subordonări, pe când cealaltă absența oricărei prejudecăți, pasiuni, slăbiciuni sau sentiment personal; prima se analizează în raport cu un terț, cea de-a doua în raport cu însuși magistratul.

Întrucât justiția se realizează prin instanțele judecătorești, alcătuite din judecători, aceasta înseamnă că puterea judecătorească se exercită numai prin instanța judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acestei puteri. Judecătorul este cel împuternicit să cerceteze o cauză pentru a o clarifica, procedând astfel la o judecată și apoi să pronunțe o hotărâre, făcând astfel un act de dreptate. Dar putem vorbi de o putere (sistem de organe ce beneficiază de forță pentru a face justiție, inclusiv prin constrângere) și nu doar de autoritate, numai dacă în plan organic independența membrilor jurisdicțiilor este garantată, și exercițiul puterii de a judeca este suveran. Așadar, nu doar justiția per se, ca ramură a guvernării, trebuie să fie independentă de Executiv și de Legislativ, ci și judecătorii individuali au dreptul de a beneficia de independență în îndeplinirea îndatoririlor lor profesionale. Prin urmare, independența judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale ale organizării și realizării justiției. În aplicarea legii, independența judecătorilor exclude noțiunea de ierarhie, de subordonare. Principiile internaționale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate și să acționeze fără restricție și fără a fi obiectul unor influențe, incitări, presiuni, amenințări sau intervenții nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin și sub ce motiv . Judecătorul, în calitate de deținător al autorității judecătorești, trebuie să-și poată exercita funcția în deplină independență în raport cu toate constrângerile/forțele de natură socială, economică și politică și chiar în raport cu alți judecători și în raport cu administrația judecătorească .

Este important de realizat că principiul independenței judecătorilor nu a fost conceput în beneficiul personal al judecătorilor înșiși, ci pentru a proteja oamenii împotriva abuzurilor de putere. Așadar, independența nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un beneficiu al cetățenilor. De aici nu rezultă că judecătorii, care sunt independenți, ar putea acționa în mod arbitrar, prin soluționarea cazurilor în conformitate cu preferințele lor personale, ci că datoria lor este și rămâne aplicarea legii: singura supunere a judecătorului trebuie să fie față de lege; de altfel, nimeni nu este deasupra acesteia. Iar judecătorul nu este nici sclavul și nici stăpânul legii, ci este servitorul ei. Judecătorul trebuie să fie, până la urmă, cu totul devotat legii. Din acest punct de vedere, este de remarcat că Statutul Universal al Judecătorilor debutează cu reglementarea independenței nu ca un drept, ci ca o obligație: „Prin ansamblul activității lor, judecătorii trebuie să asigure dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil. Ei trebuie să întrebuințeze toate mijloacele ce le stau la dispoziție pentru ca procesele să fie rezolvate în ședință publică, într-un termen rezonabil, în fața unui tribunal independent și imparțial stabilit prin lege, în vederea determinării drepturilor și obligațiilor în materie civilă sau a realității acuzațiilor în materie penală” . Magistrații au dreptul și sunt obligați să se asigure că regulile de procedură și drepturile părților sunt respectate în domeniul protecției individului, spune și Principiul ONU nr. 6, iar acest lucru înseamnă și că judecătorii au o responsabilitate majoră în aplicarea legislației interne și internaționale referitoare la drepturile omului. De asemenea, pct. 5 și 6 din Declarația Suva dau în responsabilitatea judecătorilor asigurarea egalității accesului la justiție, dar și un acces efectiv la justiție prin aceea ca participanții să înțeleagă integral limba și procedurile curții . Scopul pentru care judecătorii trebuie să fie independenți este tocmai realizarea unei justiții imparțiale, adică în mod obiectiv și corect și în afara oricărei influențe inadecvate.