Principiul Lex Voluntatis

Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a princi¬piului libertăţii convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, un reflex al acestuia în realităţile economice şi juridice pe care le concre¬tizează asemenea raporturi.

Doctrina juridică defineşte acest principiu ca normă conflictuală fundamentală potrivit căreia condiţiile de fond (mai puţin capacitatea părţilor) şi efectele juridice ale contractului comercial internaţional sunt guvernate de legea desemnată în acest scop de către părţile contractante .

Altfel spus, principiul lex voluntatis exprimă regula de aplicare generală la contractele comerciale internaţionale, potrivit căreia fondul şi efectele obliga¬ţionale ale acestor contracte sunt prioritar supuse legii desemnate de părţi ca fiind competentă să le reglementeze.

Legea nr. 105/1992, care conţine prima consacrare legală a acestui prin¬cipiu în dreptul nostru, extinde sfera lui de aplicare şi la actele juridice unila¬terale. Articolul 2.637 alin. (1) din NCC dispune în termeni clari: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după caz, de autorul său”. Prin ricoşeu, actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fon¬dului actului juridic principal.

Privitor la contractele comerciale internaţionale, art. 2.637 alin. (1) din NCC precizează că acestea sunt supuse legii alese prin consens de părţi.

În sfârşit, pentru a epuiza enumerarea textelor legale ce consacră principiul lex voluntatis, menţionăm şi prevederile art. 2.639 alin. (1) din NCC, conform cu care condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care-i cârmuieşte fondul. Or, atunci când o atare lege a fost desemnată de părţi, principiul lex voluntatis îşi extinde aria de cuprindere şi asupra formei actelor juridice.

Fundamentarea teoretică şi practică a principiului lex voluntatis se înte¬meiază înainte de toate pe recunoaşterea egalităţii tuturor sistemelor juridice naţionale (cu specială referire la dreptul civil şi la dreptul comercial). Egalitatea legislaţiilor naţionale raportată la facultatea părţilor de a desemna legea care să le guverneze contractul legitimează concluzia că nu există lege care să se aplice obligatoriu, după cum nu există o lege care să nu poată fi aplicată vreodată: niciun sistem juridic naţional nu este exclus din raporturile de drept internaţional privat.

Desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional reclamă unifor¬mizarea normelor conflictuale existente în acest domeniu, în condiţiile în care sistemele conflictuale din diferite ţări prezintă o mare diversitate de soluţii cu referire la determinarea legii aplicabile contractului. Norma lex voluntatis – după cum s-a remarcat în doctrina juridică – este comună majorităţii siste¬melor de drept internaţional privat. Ea reprezintă deci un element de unifor¬mitate într-o mare diversitate. Această uniformitate trebuie păstrată, consolidată şi, pe cât posibil, extinsă, deoarece ea apare ca indispensabil necesară pentru a ajunge la soluţii comune cu privire la probleme comune.

Principiul lex voluntatis este perfect compatibil şi întrutotul adecvat cerin¬ţelor specifice pe care le reclamă normala desfăşurare a circuitului mondial de valori şi de cunoştinţe, cerinţe ce se subsumează în două elemente – secu¬ritatea şi previzibilitatea – definitorii pentru parametrii acestui circuit.

Acest principiu permite părţilor să adapteze contractul lor la realităţile juridice atât de variate pe diverse pieţe străine, ceea ce facilitează la modul concret schimburile internaţionale de mărfuri.

În armonie cu legislaţia României, cu practica jurisdicţională a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti şi cu opinia dominantă în doctrina juridică română, facultatea părţilor contractante de a desemna lex contractus nu este limitată la sistemele de drept naţional ce au o anumită legătură obiectivă sau, în orice caz, o legătură semnificativă cu contractul lor. După cum s-a remarcat în doctrina juridică , posibila legătură a contractului comercial internaţional cu sistemul juridic existent într-un anumit stat nu este în mod necesar de natură teritorială şi, ca urmare, nu este în mod necesar aparentă, vizibilă. Conexiunea unui asemenea contract cu legea unei anumite ţări este prin excelenţă internă, de natură economică, comercială, deci are caracter neaparent. Tocmai legătura de acest gen prezintă relevanţă pentru alegerea de către părţi a legii care să le guverneze contractul. Principiul lex voluntatis este construit de aşa manieră, încât să permită părţilor contractante să releve conexiunea economică a contractului lor cu legea dintr-o anumită ţară şi să îşi exprime opţiunea pentru acea lege ca lex contractus, chiar dacă între statul căreia îi aparţine respectiva lege şi contractul lor nu se poate stabili o conexiune teritorială.