Principiul liberei circulații a capitalurilor

I. Introducere

Comunitatea Europeană s-a angajat prin „Cartea Albă" din 1985 a Comisiei, să adopte măsuri în scopul stabi¬lirii progresive, într-o perioadă expirând la 31 decembrie 1992, a pieţei interne care să cuprindă o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, per¬soanelor, capitalurilor şi serviciilor să fie asigurată potrivit prevederilor Tratatului de la Roma.

Libera circulaţie a capitalurilor îşi propune să înlăture restricţiile care există în legătură cu circulaţia capitalurilor între ţările membre, să contribuie la desăvârşirea Pieţei unice europene înlesnind celelalte libertăţi (libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor şi a serviciilor) şi să favorizeze progresul economic prin alocarea optimă a capitalului. Ea permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni internaţionale şi contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice şi monetare a Uniunii Europene. Libera circulaţie a capitalurilor deschide calea unei concurente directe între fiscalitatea statelor membre.

Baza juridică este data de articolele 56-60 (ex-73 B - 73 G) din Tratatul de la Roma (CEE), care operează o distincţie între “plăţile curente” şi “circulaţia capitalurilor”, inspirându-se din acordurile de la Bretton Woods care au dus la crearea Fondului Monetar Internaţional în 1944.

Iniţial, Tratatul de la Roma nu prevedea nici o obligaţie formală în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor, aceasta trebuia să intervină progresiv „în măsura necesară unei bune funcţionari a Pieţei comune”. Primele directive în materie (din 1960 si 1962) nu reuşeau decât o liberalizare incompletă, însoţită de numeroase clauze de exceptare. În cursul anilor 1970 şi la începutul anilor 1980 , deoarece statele reacţionau diferit la şocul petrolier, masivele mişcări transfrontaliere au ameninţat din ce in ce mai mult echilibrul intern al economiilor. Tentativele de stăpânire a fluxurilor de capital au fost ineficiente şi contraproductive.

După ce au fost controlate aceste dezechilibre , liberalizarea tuturor mişcărilor de capital pe termen lung şi mediu în 1986 şi liberalizarea întregii circulaţii a capitalului pe termen scurt s-au soldat cu rezultate bune , deoarece în Uniunea Europeana repartiţia capitalurilor a cunoscut o creştere globală . Directiva din 17 noiembrie 1986 , deşi a prevăzut o liberalizare completă a circulaţiei capitalurilor direct necesare pentru interconexiunea pieţelor financiare , prevede şi numeroase operaţiuni exceptate de la această liberalizare.

Actul Unic a determinat adoptarea pe 24 iunie 1988 a Directivei 88/361/CEE care prevede o liberalizare completă a circulaţiei capitalurilor începând cu 1 iulie 1990, atât în ceea ce priveşte ţările membre ale UE, cât şi în ceea ce priveşte ţările terţe. Un regim tranzitoriu a fost prevăzut pentru Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda care puteau sa menţină restricţii până la 31 decembrie 1992.

Tratatul nu defineşte libera circulaţie a capitalurilor; ca şi în cazul liberei circulaţii a serviciilor jurisprudenţa CJCE oferă câteva criterii de identificare. Curtea de la Luxembourg consideră că “circulaţia capitalurilor” desemnează acele operaţiuni financiare care vizează în mod esenţial plasarea sau investirea sumelor în cauza şi nu remuneraţia pentru o prestaţie, în timp ce “plăţile” sunt acele transferuri de devize care constituie o contrapartidă în cadrul unei tranzacţii adiacente. Cu alte cuvinte, circulaţia capitalurilor reprezintă o tranzacţie cu caracter autonom şi nu o operaţiune ce ar rezulta din alta, în timp ce procedura plăţilor implică un transfer de valori efectuat ca urmare a unei tranzacţii principale. Anexa I a directivei de liberalizare din 1988 (Directiva Consiliului 361 din 24 iunie 1988 pentru aplicarea Articolului 67 din Tratatul CEE) cuprinde şi un nomenclator, cu valoare indicativă în opinia CJCE, ce completează această definiţie. Circulaţia capitalurilor este numai acea deplasare a lor realizată ca operaţiune financiară distinctă şi legată în mod esenţial de investirea fondurilor respective; ea nu reprezintă o remunerare pentru un serviciu. CJCE a precizat chiar mai mult: transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat drept o deplasare de capital atunci când el corespunde unei obligaţii de plată rezultând dintr-o tranzacţie implicând circulaţia mărfurilor şi a serviciilor, iar transferurile în legătura cu turismul ori cu călătoriile în scopuri de comerţ, educaţie sau tratament medical constituie plaţi şi nu o deplasare a capitalului, chiar dacă ele sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote.