Principiul Non Bis în Idem

A.Noţiune

Acest principiu enunţă faptul că pentru o singură faptă ilicită, există o singură sancţiune.Deci ca atare acest principiu exclude sancţionarea juridică a unei persoane de două ori.

Un subiect de drept care încalcă o normă juridică prin conduita sa contrară dispoziţiilor acelei norme,lezănd un drept subiectiv, răspunde o singură dată pentru ea,primind o singură sancţiune juridică.

În cazul în care printr-o faptă ilicită se încalcă dispoziţii de naturi diferite, pentru fiecare natură există o singură răspundere juridică şi o singură sancţiune.

Aplicând toate cele spuse mai sus în dreptul penal am putea spune că pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură sancţiune penală prevăzută de o hotărâre definitivă a instanţei care beneficiază de autoritate de lucru judecat

Dacă o persoană a fost achitată atunci acea persoană nu va mai putea fi pusă în faţa aceleiaşi situaţii, hotărârea trebuind recunoscută şi respectată.La fel se procedează şi dacă o persoană a executat pedeapsa la care a fost condamnată.

Principiul non bis in idem este consacrat în art.14 al “Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”, elaborat sub egida O.N.U. şi în art. 4 al “Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”şi “Al treilea Protocol Adiţional”.

Acest principiu este inclus şi în Constituţia României drept urmare a faptului că România a ratificat tratatele la care a luat parte şi pe care le-a semnat.

B.Izvoare internaţionale şi conţinutul lor

Principiul non bis in idem este prevăzut de o serie de documente internaţionale dinafara celor specificate mai sus cum ar fi:

1)“Convenţia de la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”, adoptată la Bruxelles în anul 1986, ale cărei prevederi au fost preluate ulterior în alte documente internaţionale, cum ar fi “Convenţia de la Schengen”, din anul 1990 care consfiinţeşte Acordul de la Schengen ce a avut loc între statele membre ale Uniunii Europene.

2)“Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, semnat de statele membre ale Consiliului Europei la Strasbourg în 22.11.1984.Conform acestui act nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale aceslui stat.Cu toate acestea procesul va putea fi redeschis potrivit dispoziţiilor legale în materie ale statului respectiv dacă s-au descoperit fapte noi ori recent descoperite sau există un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente dacă sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

De la aceste prevederi nu se poate deroga.

3)“Convenţia Europeană de extrădare”, care a fost ratificată de România prin Legea nr.80/1997, publicată în M.Of. nr.89/14.05.1997.

Coroborând dispoziţiile legii nr. 80/1997 cu dispoziţiile legii nr.296/2001 privind extrădarea vom putea spune că extrădarea nu se va putea acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale statului solicitat, pentru fapta sau faptele pentru care s-a cerut extrădarea.Deasemenea extrădarea va putea fi refuzată dacă autorităţile competente ale statului solicitat au hotărât neînceperea urmăririi penale, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei solicitate pentru aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte pentru care s-a solicitat extrădarea.

Extrădarea unei persoane care a format subiectul unei judecăţi definitive într-un stat terţ nu se va acorda:

a) când prin hotărârea represivă s-a pronunţat achitarea acelei persoane pentru fapta sau faptele care formează obiectul cererii de extrădare;

b) pedeapsa privativă de libertate a fost executată integral sau a făcut obiectul unei graţieri sau amnistii în totalitatea ei asupra părţii neexecutate din pedeapsă;

c) judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune.

Totuşi extrădarea va putea fi acordată dacă:

a) fapta care a format obiectul judecăţii a fost săvârşită împotriva unei persoane, unei instituţii sau a unui bun având caracter public în statul solicitant;

b) persoana care a fost obiectul judecăţii avea ea însăşi un caracter public în statul solicitant;

c) fapta care a fost judecată a fost săvârşită, în întregime sau în parte, pe teritoriul statului solicitant.