Principiul Precauției în Luarea Deciziei

Dreptul Mediului. Considerații generale.

Dreptul Mediului poate fi considerat o ramură nouă, un process amplu de formare și afirmare, distinctă în cadrul sistemului juridic.

În anul 1976 se considera absurdă susținerea tezei existenței unui drept al mediului ca disciplină juridică autonomă, astazi admițându-se afirmarea ca o nouă ramură de drept și un domeniu inedit de cercetare științifică, și studiu universitar, cu largi perspective de dezvoltare.1

Evoluții în ce privesc reglementările protecției, conservării și ameliorării factorilor și elementelor de mediu au fost configurate, tocmai de amploarea și profunzimea măsurilor adoptate la nivel național și internațional.

Dreptul mediului are un caracter orizontal, în sensul că acoperă diferite ramuri juridice clasice (drept privat, public, internațional și comunitar) și reprezintă un drept de interacțiuni, care tinde să penetreze în toate sectoarele sistemului de drept, tocmai pentru a introduce dimensiunea ecologică.2 În scopul unei delimitări și definiri a câmpului de cuprindere a dreptului mediului, din punct de vedere formal, pot fi folosite trei criterii principale: criteriul instituțional, care se referă la structurile politice, administrative de decizie și acțiune în domeniu, criteriul material, axat pe definiția dată mediului3 și criteriul finalității, privind scopul normelor edictate.

Ca urmare a transformărilor care au avut loc în cadrul raporturilor dintre societate și mediu, a luat naștere și se dezvoltă continuu o categorie de relații sociale privind protecția, conservarea și ameliorarea mediului ambiant, cu trăsături specifice, care nu constituie obiect de reglementare pentru niciuna dintre ramurile tradiționale ale dreptului. La originea sa, termenul de “mediu” a izvorât din substantivul englezesc environment, preluat apoi și în franceza și alte limbi și a avut rolul de a desemna spațiul din jurul omului. A fost definit ca fiind “ansamblul elementelor naturale si artificiale care condiționează viața umană”. Dicționarul Webster preferă o definiție generală a mediului, care ar fi “circumstanțele, obiectele ori condițiile care inconjoară persoana”, urmată de precizarea “ansamblul factorilor fizici, chimici și biotici (precum climatul, solul și ființele) care acționează asupra unui organism ori unei comunități ecologice și determină în definiție forma și supraviețuirea lor”, la care se adaugă “ansamblul condițiilor sociale și

1 În “La protection du voisinage et de l′environnement”, în Travaux de l′Association H. Capitant, 1979, pag. 457

2 Mircea Duțu – Tratat de Dreptul Mediului, ediția a III-a, Ed. C.H.Beck, București, 2007, pag. 126

3 Ca, de exemplu, M. Prieur, op. Cit., p. 10; J. Fromageau, Ph. Gutinger, op.cit., pag. 3

culturale care influențează viața unui individ ori a unei comunități”. Aceste definiții de dicționar au sfârșit prin a se orienta progresiv către o dublă accepțiune a termenului: “cadru de viață al individului și/sau ansamblul condițiilor susceptibile să acționeze asupra organismelor vii și activităților umane”.

Așa cum afirma un specialist francez, “într-o asemenea perspectivă, orice poate intra în conceptul de mediu; se pot include și învățământul, petrecerea timpului liber, sporturile, problema transporturilor, sistemul de comunicații în ansamblul său, artele și medicina, etc.”4

Definirea mediului in raport direct cu condiția naturală a omului a dus la formularea termenului de “mediu uman” (human environment), care a făcut tranziția spre conceptul complex de mediu care se afirmă astăzi.

Ca ramură distinctă a sistemului dreptului, dreptul mediului reglementează acele relații sociale care iau naștere în procesul de protecție, conservare și ameliorare a calităților naturale ale mediului. Ceea ce caracterizează normele dreptului mediului mediului este faptul că majoritatea sunt norme tehnice sancționate pe cale juridică, stabilind termene și modalități stricte de realizare a unor obiective clar definite, prescriind conduite și atitudini bine conturate, capabile să permită o acțiune de valorificare rațională, corespunzătoare a naturii. În principiu, dreptul mediului este marcat în substanța sa de o strânsă interdependență cu științele naturii și tehnologia. Nu trebuie uitat de menționat și faptul că dreptul mediului nu poate fi disociat de studiul biologiei, fizicii, chimiei, geografiei, sociologiei, etc.