Principiul Prezumției de Nevinovăție

CAPITOLUL I

PREZUMTIA DE NEVINOVATIE

Prezumtia de nevinovatie si-a castigat autonomia, ca regula de drept, abia in secolul al XVIII-lea, pentru prima data ea fiind in legislatia Statelor Unite ale Americii si apoi in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 .

Mai tarziu, simtindu-se nevoia acestei prezumtii prin documente cu caracter international, ea a fost inscrisa in art.11 din Declaratia Universala a drepturilor Omului, adoptata de Adunarea genarala a Organizatiei Natiunilor unite la 10 decembrie 1948 facandu-se, in acelasi timp, recomandarea ca legislatiile nationale ale statelor sa insereze in dispozitiilor lor norme privind prezumtia de nevinovatie.

Inscrierea acestei prezumtii in legislatiile marii majoritati ale statelor lumii constituie o victorie impotiva conceptiilor potrivit carora ar exista criminali innascuti, care au o predispozitie patologica spre savarsirea de infractiuni si pentru care nu ar putea opera prezumtia de nevinovatie.

Conceptiile scolilor antropologica si pozitivista, au dominat o intinsa perioada curentele criminologice , ele insa fiind invinse odata cu aparitia scolilor criminologice care explica geneza criminalitatii prin conjugarea mai multor factori de natura socio-economica, biologica.

Prezumtia de nevinovatie este inscrisa ca principiu fundamental in legislatiile unor state, iar in legislatia noastra este inscrisa in cadrul titlului III din Codul de procedura penala, art.66.

Dat fiind faptul ca, prin functionalitatea si semnificatia ei, prezumtia de nevinovatie iradiaza in intreaga desfasurarea a procesului penal, importanta ei depasind domeniul probelor, se impunea reevaluarea ei si consacrarea ca regula de baza in intregul proces penal.

Acest lucru s-a realizat prin actuala Constitutie a Romaniei, care in art.23 pct.11, a consacrat expres faptul ca pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata.

Se observa o aparenta neconcordanta intre dispozitiile constitutionale si cele ale art.6 paragraful 2 din CEDO . Apreciem ca aceasta este doar o formulare in termeni diferiti a aceluiasi moment, stabilirea legala a vinovatiei vizand stabilirea acesteia printr-o hotarare judecatoreasca de condamnare ramasa definitiva.

In noua sa „postura”, prezumtia de nevinovatie se infatiseaza ca o garantie juridico-sociala acordata celui invinuit de savarsirea unei infractiuni.

In virtutea acestei prezumtii, acela impotriva caruia a fost declansat un proces penal este prezumat nevinovat pana la dovedirea vinovatiei intr-un proces public, cu asigurarea garantiilor dreptului de aparare .

In dreptul nostru, invinuitul sau inculpatul nu trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia, organelor judiciare revenindu-le sarcina administrarii probelor in procesul penal.

Fiind o prezumtie relativa, prezumtia de nevinovatie poate fi rasturnata prin dovedirea vinovatiei in cursul activitatii de probatiune. Rasturnarea prezumtiei de nevinovatie poate fi facuta numai prin probe certe de vinovatie. Cand, ca urmare a administrarii tuturor probelor necesare solutionarii cauzei, se ajunge la indoiala asupra vinovatiei si aceasta nu este inlaturata dupa administrarea de noi probe, prezumtia de nevinovatie nu este rasturnata, orice indoiala fiind in favoarea invinuitului sau inculpatului. In acest sens, in practica judiciara se arata, ca in caz de condamnare, instanta trebuie sa dovedeasca, fara echivoc, vinovatia inculpatului, deoarece dubiile existente se interpreteaza in favoarea acestuia.