Principiul Subsidiaritatii

Principiile generale ale Dreptului Comunitar, specific Uniunii Europene – printre care şi principiul subsidiarităţii - sunt necodificate – ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt foarte necesare şi utilizate în practică. Trebuie spus că principiile, ca valoare de surse ale Dreptului Comunitar, se află într-o poziţie intermediară între Tratate, pe de o parte, şi regulamente, directive, decizii, de cealaltă parte – şi ele au prioritate faţă de legislaţia naţională, în statele membre.

Ideea de subsidiaritate îşi are originile în filozofia socială catolică, fiind exprimată, pentru prima oară, în scrierile Papei Pius al XI – lea. Teoria catolică a subsidiarităţii susţinea că individul trebuie să fie, în acelaşi timp, măsura şi limita acţiunilor statului, iar acţiunile pe care acesta le poate îndeplini în mod autonom nu pot fi trecute în autoritatea statului.

În dreptul comunitar, principiul a fost utilizat, pentru prima oară, în anii ’80, în perspectiva extinderii competenţelor Comunităţii prin Actul Unic European. Principiul subsidiarităţii vizează domeniile de competenţă concurentă a statelor membre şi a Comunităţilor, urmărind o demarcare a acestor competenţe, în scopul unei mai bune îndepliniri a acestora.

Principiul subsidiarităţii este fundamental pentru funcţionarea Uniunii Europene, mai precis pentru luarea deciziilor la nivel european. Acesta permite în special să se stabilească în ce situaţii Uniunea Europeană are competenţa de a legifera şi de a contribui la luarea deciziilor cât mai aproape posibil de cetăţeni.

Conotaţia pozitivă a subsidiarităţii – În doctrină s-a afirmat că subsidiaritatea a marcat întreaga construcţie comunitară. Iniţial, ea avea o conotaţie extrem de pozitivă: structura comunitară însăşi s-ar fi născut tocmai ca o consecinţă a punerii în practică a subsidiarităţii, în măsura în care atribuirea de competenţe operată în favoarea Comunităţilor a fost generată de necesitatea resimţită de statele membre de a se regrupa pentru a face faţă împreună unor probleme pe care nu mai puteau să le trateze individual sau nu puteau să le trateze în mod satisfăcător.

Subsidiaritatea ca o consecinţă negativă a structurii şi evoluţiei sistemului comunitar – Ulterior, aplicarea subsidiarităţii ca principiu în dreptul comunitar a fost explicată ca o consecinţă negativă a expansiunii competenţelor comunitare în anii următori adoptării Actului Unic European: parlamentele naţionale şi-au văzut limitate prerogativele legislative în favoarea unui sistem caracterizat, din perspectiva lor, printr-un incontestabil deficit democratic.

Oxford English Dictionary defineşte subsidiaritatea ca acea idee ca autoritatea centrală trebuie să îndeplinească doar acele sarcini care nu pot fi înfaptuite eficient la nivelul imediat, local.

Conform DEX, subsidiaritatea este un concept socio-politic, managerial şi cibernetic potrivit căruia problemele apărute la un moment dat, într-o organizaţie sau un sistem, sunt soluţionate la cel mai apropiat nivel decizional al acestora.

Daca ne uităm la etimologia latină, vom constata că subsidiarii = trupă de rezervă, iar subsidium = rezervă – aşadar un dublu sens al cuvântului, în acelaşi timp de non-intervenţie şi capacitate de intervenţie.

Întelegerea subsidiarităţii nu numai că duce la descentralizarea atât de dorită astăzi în societăţile civilizate, dar a constituit, în istorie, motorul dezvoltării societăţii civile în Vestul Europei şi a eficienţei acesteia.

Principiul subsidiarităţii este menit să rezolve conflictul dintre centralizare şi regionalizare în crearea unei “Europe mai aproape de cetăţeni”.

Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută de Tratatul de la Maastricht şi a fost perfecţionat prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam care a consacrat un întreg protocol acestei probleme intitulat: Protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.